Live în Control
● Daníel Hjálmtýsson, Labyrinthia, 2022.
● EKKSTACY, misery, 2022.
Sezonul de vară al concertelor de club se arată extrem de generos – cel puțin în București, căci la Cluj pare să fi intrat în vigoare o regulă tacită a anulării concertelor care nu asigură suficient pre-sale online (poate o tentativă de a dezvăța clujenii să plătească la ușă). Pe unii dintre artiștii verii i-a întîmpinat această rubrică înainte să sperăm că-i vom prinde pe aici – vezi Baxter Dury și Dry Cleaning; pe alții îi descoperim răsfoind oferta mereu intrigantă a clubului Control.
Islandezul Daníel Hjálmtýsson și-a oferit trupul găzduirii spiritului și vocii penultimului titan grunge, Mark Lanegan. O sugerează nu doar timbrul vocal similar pînă la suspiciunea de deepfake (ori reîncarnare), ci și o serie de detalii logistice precum sprijinul acordat de cei care în ultima vreme constituiseră Mark Lanegan Band – belgienii Aldo Struyf și Fred Lyenn Jacques – și de confidentul lui Lanegan, inginerul de sunet Alain Johannes. Veteranul grunge a petrecut în Belgia o perioadă dificilă marcată de precaritate și adicție, dar a reușit să agrege în jurul său persoane-cheie ale scenei alternative de acolo, apostoli care, cum-necum, gravitează acum în jurul vocii celei mai potrivite să-i continue proiectul artistic, acest Daníel Hjálmtýsson.
Cum în Islanda lumea e mică și toată lumea cunoaște pe toată lumea, în acompaniamentul albumului său de debut mai găsim vocea de la Solstafir și instrumentiști care au apărut pe albume recente Árstídir și Pain of Salvation – un indiciu că amatorii post-prog-rock-ului nordic vor găsi la fel de multe satisfacții aici ca și fanii celui căruia îi e închinat fățiș albumul. Recenzenții mai forțează asemănări cu Nick Cave ori Depeche Mode, dar le găsesc indirecte, prin influența respectivilor asupra ultimei părți din cariera lui Lanegan.
Altă vizită notabilă va fi cea a lui EKKSTACY, negativistul canadian puțin trecut de 20 de ani care își clădește o carieră din depresie și lamentare. Nu e tocmai un poet, nici măcar în felul căznit în care încercau exponenții rock-ului emo nouăzecist, vocabularul îi este redus, iar asta duce la versuri și titluri directe, lipsite de „vrăjeală” (și de majuscule): „iwant to die in your arms”, „wish i was dead”; pe alte albume găsim „it only gets worse, i promise”, iar titlul celui mai recent album e misery. Imaginea de trapper cu tatuaje în rusă contribuie la a transmite ideea că nu e urmă de romanțare aici, ci strict nihilism și suferință mentală modernă descrise cu primele cuvinte care vin la gura suferindului, înainte de orice filtru de raționalizare. E suferință abstract-generalizată – poate inexplicabilă, poate asociată cu deficitul de euforie luată pe credit pentru care e cunoscută pilula ce dă numele de scenă al artistului.
Mai interesant decît limbajul sărac al versurilor, care ar fi familiare unui psihoterapeut de liceu, e sound-ul proiectat în jurul acestui concept autosuficient, calificat de către însuși artist drept „boring, boring and fucking even more boring”. O producție lipsită de amplitudine, nisipoasă și difuză, peste structuri de piese care extrase din context ar promite exuberanțe adolescentine, dar aici sînt drenate de orice energie. E un stil greu de pus în relație cu clasicii, scena căreia aparține EKKSTACY e de concepție recentă – post-emo, post-2000, post-MDMA, post-deznădejde –, dar sărind prin timp are totuși ceva de a face cu Joy Division, e un Ian Curtis al epocii TikTok. Filonul nihilist a fost exploatat comercial mai cu succes în trap (vezi $uicideboy$), însă EKKSTACY își sapă nișa proprie transplantîndu-l într-un indie-rock înșelător.