Le Monde ascultă Nicolae Guţă!
În decembrie, mass-media ţipa cu titluri de font 16-20 că manelistul Nicolae Guţă a rupt gura francezilor, cu noul său album La Grande Voix Tsigane de Roumanie. Se ascund mai multe erori în acest enunţ, iar şocul intelectual „ptiu, doamne!“ n-ar mai fi fost atît de mare, dacă povestea acestui album ar fi fost spusă măcar o singură dată mai pe larg.
Patrick Labesse, criticul Le Monde care a plasat această creaţie discografică pe locul al patrulea în topul preferinţelor sale de World Music pentru anul 2010, a ales bine. La Grande Voix Tsigane de Roumanie este, de fapt, reeditarea unui album înregistrat în 1995 în Caransebeş, pe vremea în care nu se declanşase sufocantul fenomen social cu pornire în muzica manelelor şi, mai ales, imaginarul (încă) lăutarului Nicolae Guţă nu fusese cotropit de visuri aurite şi săpun nu-i era şampania. Eminenţa cenuşie din spatele primei apariţii a albumului este clarinetistul şi solistul vocal Erik Marchand – un fel de Grigore Leşe al Bretaniei –, un spirit lucid artistic, dar şi managerial, care a reuşit să creeze treptat o platformă puternică, necesară promovării pe plan naţional şi apoi internaţional atît a propriei personalităţi cît şi a altor muzicieni pe care i-a descoperit de-a lungul vremii. Pentru Erik Marchand, anul 1996 a-nsemnat şi producţia a două albume, cel al violonistului Virgil Muzur – Virgil Muzur, grand maître du violon roumain – şi cel care miza pe virtuozitatea vocală a lui Nicolae Guţă. Cel din urmă a obţinut premiul oferit de Academia Charles Cros, o organizaţie franceză printre ale cărei obiective se numără sprijinul acordat redescoperirii patrimoniului cultural vechi.
Ei bine, nu ştiu cît s-a încadrat produsul conceput de Erik Marchand în acest punct al programului, poate a driblat puţin vigilenţa muzicologilor din juriu. Ceea ce cu adevărat i-a reuşit este potenţarea abilităţii vocale şi interpretative a lui Guţă şi, totodată – imaginînd şi impunînd, probabil, acel sound balansat acustic –, o combinaţie între patosul şi bogăţia sufletesc-melodică a lăutăriei şi influenţa ritmico-timbrală a jazz-ului manouche. Nicolae Guţă cîntă acompaniat de sunet de acordeon (Marius Gheorghe), vioară (Anton Trifoi), saxofon (Remus Cîrpaci), chitară (Balant Petrovici) şi sintetizator (Tudor Iovanovici) şi cîntă pe limba marilor maeştri ai lăutăriei. Tentează ascultătorul să-i găsească limitele vocale, destupă baierele sufletului şi se vaită (dar atît de autentic, atît de „pe stil“ şi atît de virtuos muzical), tensionează linia melodică şi-apoi toarce sunetul pe un fus nemărginit. Expresia emoţională nu depăşeşte niciodată ambitusul bunului-simţ şi nu se transformă în acel mieunat schilod asociat stilului manelistic de kitsch modern. „Pale amende si abeau“ – piesă inclusă ulterior anului 1996 pe o mulţime de compilaţii tratînd tema muzicii ţigăneşti sau, pur şi simplu, a muzicii lumii – este culminaţia, aşa cum s-a spus, onomatopeic virtuoză a albumului; dar ce ar fi fost ea dacă ar fi rămas aşa cum apărea pe Volumul III al lui Guţă, sufocată de agresivitatea sunetului de orgă şi de promiscuitatea calităţii înregistrării? Ei i se alătură şi „Şukar cadea e-ghili“, iar „Bah tali, san maico, bah tali“ are-un break de început care-ar face să suspine şi-un producător serios de muzică hip-hop, iar „De-ar fi lumea de hîrtie“ tînguie filozofie populară: „Dar lumea asta aşa-i făcută / Tu-i faci bine ea te uită“, la care se adaugă sonorităţi vocale imitînd excelent acordeonul. A existat şi-o piesă care nu mi-a mişcat sufletul din loc, ultima – „N-au valoare mărcile“ –, cea mai apropiată inflexiunilor manelistice şi, de aceea, respinsă imediat de ureche.
Erik Marchand – cel care, odată cu trecerea anilor, şi-a creat propriul label, Innacor – a ştiut la ce să se întoarcă. Probabil că sistemul drepturilor de autor i-a permis reeditarea acestui material discografic, plimbat pe sub tutela mai multor case de discuri. Aşa se face că, în 2010, Le Monde a ascultat Nicolae Guţă, iar acesta a ajuns în urechile francezilor. Ce a urmat în România face parte dintr-o altă poveste. La fel şi ceea ce cîntă şi reprezintă Nicolae Guţă la momentul actual.
Maria Balabaş este jurnalistă la Radio România Cultural.