Jack White, un artist modern rar

Nu-s fanul lui. Nu mă omor nici după The White Stripes, The Dead Weather sau The Raconteurs. Însă vîrsta m-a învăţat să respect şi ce nu ascult acasă în mod frecvent. Iar White este un bun exemplu, alături desigur de alţi cîţiva pe care nu mă apuc acum să-i înşir.

Şi pînă la urmă, de asta am avut parte: de un megamix. White la pachet cu The White Stripes. Început fulminat, cu o vibraţie şi rezonanţă ce ar fi mers de minune şi pentru un final triumfător în care s-a strîns toată energia concertului. N-a fost cazul. Tot concertul a avut parte de intensitatea asta, trăită nu numai de White, ci şi de ceilalţi cinci muzicieni. Din punct de vedere muzical, lecţia predată a fost magnifică, totul la graniţă, la limita dintre stiluri. Cînd una, cînd alta, cu treceri atît de rapide, încît nu ştiai dacă-i alternative pur, sau blues sau country (poate cel mai evident exemplu la Hotel Yorba), toate executate sincer, cu o trăire ce se zărea lesne pe chipul său, prin acele grimase şi ridicări din umeri din duelurile sale gestuale cu bateristul (de mare, mare senzaţie). Înţelegerea dintre cei de pe scenă este imensă, se simt şi pot ţine pasul la toate giumbuşlucurile lui Jack, la toată improvizaţia pe care el o face pe final şi început de piesă, astfel încît la unele nici nu ştii cînd se face trecerea. Tipic pentru om. Asta dă prospeţime showului şi te hipnotizează.

Concertele lui White sînt un tribut adus muzicii live, o reverenţă faţă de toate rădăcinile pe care le are în muzică, un omagiu pentru toţi necunoscuţii care au pus bazele blues-ului şi rock-ului de la 1930 pînă-n zilele noastre. Pentru că un gen muzical trebuie să evolueze pentru a rămîne viu. Maniera în care White transpune lucrul ăsta face din el un artist rar. 

Mihai Dinu este fondatorul Eclecticfm.ro.

(articol preluat de pe http://blog.eclecticfm.ro/)