Iubirea în videoclipurile muzicale

Nu știu dacă ați încercat vreodată să vă uitați la videoclipuri muzicale cu sonorul la minimum. E un exercițiu reconfortant care-ți demonstrează că marii filozofi ai umanității au rătăcit degeaba în căutările lor fiindcă, după o scurtă exilare în spațiul fără suflu, capeți o înțelegere profundă a lucrurilor. Să luăm, de exemplu, iubirea, temă prolifică în climatul compozițiilor de gen. Cînd se apucă să explice sentimentul pe micul ecran, artiștii glisează între sfioșenie și sex-appeal, putere și slăbiciune, căutare și abandon, disperare și extaz. Se reface, la scară mică, spectacolul vieții cotidiene, cu necazurile și satisfacțiile ei. Majoritatea situațiilor evoluează pe axa întîlnire în club – petrecere în budoar, cu protagoniști care joacă toate cărțile seducției. E, de altfel, cazna noastră, a tuturor, de a cuceri prin vorbe și purtări. Totuși, în mecanismul de momire a celuilalt, în videoclipuri, se strecoară un soi de neadecvare care te pune pe gînduri. Maniera și arsenalul de accesorii sînt atît de năucitoare încît te întrebi, pe bună dreptate, dacă nu ai rămas cumva alienat pe o insulă a decenței. Și, mai ales, dacă îți mai folosește la ceva aceasta de vreme ce spațiul e dominat de artificial și straniu.

De exemplu, ea îl așteaptă, (în 2016!), cu pene, flori sau coroane exotice pe cap, într-o ipostază ademenitoare pînă la hipnoză, iar el e cînd dezarmat, cînd fascinat în fața reprezentației îmbogățite cu jocuri de lumini și umbre (Delia & Deepcentral, „Gura ta“). Fetele zglobii de la trupa Fifth Harmony sînt atît de înnebunite de personajele masculine din videoclip încît le provoacă să lucreze numai de acasă, din dormitor. Fără prea multe subtilități, se face referire obsesiv la prestațiile lor virile la cearșaf, într-o mizanscenă de șantier. Mîndrele evoluează lasciv printre betoniere, ciocane, bomfaiere, rulete și aparate de sudură, iar melodia se numește, ați ghicit, „Work from Home“. Pentru un outsider, bizare par și măștile stil botniță purtate de dansatoare în videoclipul „Fete din Balcani“ al Corinei, care, la rîndul ei, este surprinsă mușcînd dintr-o banană cu ștrasuri. Din seria năstrușniciilor de neîncercat acasă: el o adoarme și o învelește sul într-un covor persan, după care o răpește, ducînd-o la mașină cu un coș de cumpărături. (R.A.C.L.A. feat. Anda Adam, „Nu te-am uitat“, cu 6.093.733 de vizualizări pe YouTube). Suferința cu tone de make-up îi inspiră și ea pe stiliștii care nu renunță la fonduri de ten, rimeluri, rujuri și creioane nici cînd persoana în cauză plînge de dor, se trezește din somn sau explică furioasă motivele divorțului. La același capitol al nepotrivirii intră și declarațiile de dragoste făcute de pe capota unei mașini (Loredana & Alama, „Vrei să mă iei“), schimbatul rapid al rochiilor simultan cu vorbitul la telefon (Andreea Bălan, „Evadez“) sau costumul cel puțin science-fiction accesorizat cu pantofi model copită pe care Lady Gaga îl poartă în videoclipul piesei „Bad Romance“.

Dar să zicem că recuzita e de pe meleagurile unde creativitatea n-are hotar, iar staff-ul artiștilor e îndreptățit să inoveze uneori stupid de dragul propulsării în top. Cum rămîne însă cu coregrafia care însoțește prestațiile dance pop? Alert, depășind cu mult banalele antrenamente de aerobic, spectacolul de dans împrumută adeseori din  excesul hiperbolei. Se caută tușa groasă, imaginea tulburătoare, efectul de perplexitate. Drept care acrobata Jennifer Lopez, în „Papi“, dresează prin mișcări o gașcă de vreo 40 de bărbați care se țin scai după ea și vor s-o cucerească. Ca o super-lady de Bollywood, le „poruncește“ prin figuri de dans să fie docili și-i ține sub control pe cei care, de-a lungul videoclipului, au provocat tot felul de comédii de dragul ei (sărituri de la balcon, salturi cu motocicleta, ciocniri de autovehicule, geamuri sparte ș.a.). 

Rămîi uluit cînd vezi cîtă energie și cîți bani se investesc într-un filmuleț de 3 minute (durata medie a videoclipurilor muzicale) și care trăiește sezonier. Dar nu neapărat caracterul efemer e de contestat aici (în fond, divertismentul nu și-a propus niciodată să rămînă în analele Academiei), ci mai ales înstrăinarea pe care ți-o alimentează față de experiența reală, profundă, omenească a iubirii (dacă tot am adus-o pe afiș). Și cînd te gîndești că totul a început – conform Wikipedia – cu un filmuleț din 1894 în care doi cîntăreți americani își promovau piesa proiectînd ilustrații pe un ecran, cu ajutorul unei lanterne, în timpul performanței live. 

Ana-Maria Sîrghi este jurnalist freelance.