Istoria muzicii cîntată la flaut

24 aprilie 2012   MUZICĂ

- interviu cu Ion Bogdan ŞTEFĂNESCU -

„Flautul de Aur“ – acesta este titlul turneului ai cărui protagonişti sînt flautistul Ion Bogdan Ştefănescu şi pianistul Horia Mihail. Început pe 25 aprilie la Braşov, turneul cuprinde recitaluri la Piteşti, Reşiţa, Bucureşti şi Caracal. În repertoriu: piese de Bach, Mozart, Dvorak, Poulenc, Taktakishvili şi Mower. 

De unde a venit ideea acestui turneu?

În ultimii ani, cîţiva colegi de-ai mei, muzicieni excepţionali, au pornit în turnee prin ţară prezentînd anumite instrumente valoroase. Am considerat că şi flautul pe care îl deţin e o bijuterie, e cel mai bun instrument din lume; nu e unicat, dar e unic în felul său, căci e construit la comandă, special pentru mine, de o echipă care m-a ascultat şi care mi-a urmărit stilul de interpretare. Nici în lumea viorilor nu există doar un singur instrument Stradivarius, ci mai multe; totul depinde de cel care mînuieşte acel instrument. Aşa cum visul oricărui violonist e să cînte pe o vioară Stradivarius, şi flautiştii îşi doresc să cînte pe un flaut Muramatsu.

Cît de mult contează instrumentul pe care cîtă un artist?

Instrumentul pune în valoare calităţile unui instrumentist bun. Pentru un muzician mediocru nu contează prea mult; doar un instrument bun nu îl va ajuta să facă performanţă. Dar, de la un anumit nivel în sus, chiar contează ce instrument foloseşte. De cînd am început să cînt pe acest flaut, s-au schimbat multe pentru mine. În primul rînd, s-a schimbat percepţia asupra sunetului. Flautele de aur – cum e acesta – au o proiecţie mult mai amplă a sunetului. Ele au început să apară în momentul în care în lume au început să se construiască săli de concert de două, trei mii de locuri. Un flaut de lemn sau de nichel sau de argint ajunge mai greu spre ultimele rînduri. Însă acesta nu e singurul considerent. Cum spuneam, contează foarte mult cine cîntă pe acel instrument. Eu unul, după ce am dobîndit anumite performanţe tehnice, am realizat cît de important e să am un flaut bun.

În acest turneu cîntaţi în compania pianistului Horia Mihail. Cum colaboraţi cu el?

Cu Horia Mihail colaborez foarte bine. Este un muzician foarte bun, care are o intuiţie muzicală extraordinară. În plus – asta e ceva rar –, are capacitatea de a se mula pe orice dorinţă a partenerului şi de a sugera anumite direcţii de interpretare fără să provoace conflicte. Cel mai important pentru mine e faptul că îşi poate asuma un repertoriu într-un timp foarte scurt.

Turneul se numeşte „Flautul de Aur“. Bănuiesc că repertoriul a fost stabilit pentru a servi în primul rînd flautului. Cum l-aţi ales?

Nu cred că acesta a fost criteriul principal, să punem în evidenţă flautul. Aceasta va fi mai degrabă misiunea mea: să demonstrez că acest flaut nu întîmplător este de aur şi are nişte calităţi cu totul speciale. N-o să ascultaţi un recital în care flautul este vedeta permanentă, iar pianul are doar rol de acompaniament. Este un repertoriu care îi pune pe amîndoi muzicienii în valoare. Sînt lucrări camerale – ceea ce presupune ca toţi cei implicaţi să aibă acelaşi nivel de înţelegere muzicală, pentru ca lucrurile să sune foarte bine împreună.

Cîntaţi ca solist şi în diverse formaţii şi ansambluri. Ce e diferit acum?

Acum sînt, poate, mult mai expus. Însă aceasta este formula de prezentare a abilităţilor interpretative: duoul. Eşti complet descoperit, ambii parteneri simt asta şi numai împreună pot să reuşească. Într-un trio sau într-un cvartet, există pentru fiecare dintre muzicieni cîte un moment de relaxare – în duo, trebuie să fii mereu în alertă.

Aţi cîntat pe mai multe scene din România şi din lume. Cum este publicul de muzică clasică de aici?

E un public în mare parte avizat, dar şi foarte conservator. Spectatorii sînt obişnuiţi cu un anumit tip de repertoriu, cu predilecţie romantic, pentru că majoritatea pieselor compuse pentru instrumentele preferate ale publicului de azi – pianul, vioara şi violoncelul – au fost scrise atunci. Bineînţeles, şi piesele clasice se bucură de stima publicului; de ceva vreme, graţie Festivalului „Enescu“, a intrat în atenţia publicului şi muzica barocă. Ceea ce propunem noi însă e o incursiune de 90 de minute în istoria muzicii. Plecăm de la Bach, care, pentru flaut, a scris o muzică destul de lejeră. Apoi, Mozart, care a scris cîteva sonate pentru flaut şi clavecin – nişte piese de o profunzime extraordinară, chiar dacă, de fapt, sînt foarte ludice. Muzica lui Dvorak este foarte bine primită în toate sălile de concert – am ales o sonată pe care violoniştii refuză să o cînte căci li se pare uşurică. În partea a doua, o să cîntăm compoziţii din secolul al XX-lea. Începem cu Francis Poulenc, un compozitor rafinat şi în acelaşi timp plin de umor; apoi, o piesă de Otar Taktakishvili, un compozitor georgian care a scris o muzică de mare forţă, aproape excesivă. În final am inclus o piesă de Mike Mower, un compozitor contemporan care a scris exclusiv pentru flaut.  

a consemnat Matei Martin 

Foto: V. Oprina

Mai multe