Ipohondrie planetară

● Kitaro, Final Call, Domo Records, 2013. 

Genul New Age a apărut ca un fel de muzică clasică a omului sărac, profitînd de progresul tehnologic care a dus la popularitatea sintetizatorului, începînd cu finele anilor ’60, şi aferenta eficientizare a costurilor de producţie muzicală. În condiţiile „audiofile“ oferite de difuzorul radio al anilor ’70-’80, putea trece chiar drept muzică simfonică. Cel puţin aşa l-am perceput eu, mititel fiind, cînd vară-mea m-a introdus în lumea a ceea ce percepeam atunci drept „muzică experimentală“. Experimentul era în principal reprezentat de lipsa vocii şi, aveam să înţeleg ceva mai tîrziu, chiar şi a instrumentelor. Era cel mai progresiv lucru consumabil în lumea pop, pe atunci prea puţin preocupată de postironia meta la modă în prezent, în schimb, sincer preocupată de a se eleva spiritual, cu mijloace simple şi ieftine. Culmile succesului au fost atinse în anii ’90, prin tripleta Enya, Enigma, Era, însă genul s-a ridicat pe umerii unor veterani precum Kitaro şi ai unor pionieri ca Tangerine Dream, din opera cărora lipseşte însă dinamica fredonabilă a hiturilor nouăzeciste.

Principala provocare cu care m-am confruntat la primul contact cu muzica New Age era senzaţia că piesa nu mai începe odată, că eram captiv într-un etern intro. Asta ţine de rădăcinile genului în muzica ambientală, de care se delimitează însă prin încărcătura ideologică şi utilizarea terapeutică. Caracterul de simulacru al muzicii clasice s-a dovedit benefic cînd genul a fost asimilat muzicii de film, văzută ca un lubrifiant al experienţei cinematografice. În acest sens, Kitaro nu a avut prolificitatea şi nici geniul lui Vangelis, dar a apucat să se vadă nominalizat la Globurile de Aur, în anii ’90, şi s-a dovedit o variantă mult mai puţin costisitoare pentru Hollywood, comparativ cu desfăşurările de forţă coordonate de, să zicem, John Williams. În sfîrşit, o altă piatră de temelie a genului e dată de circumstanţa importului de exotism în anii ’70 – Kitaro, şi epigonii săi sînt, pentru muzica pop, ce au fost Mahavishnu Orchestra sau Ravi Shankar pentru jazz şi rockul progresiv. În timp ce spiritualitatea orientală a fost promovată în jazz şi rock în interese preponderent artistice, New Age s-a conturat ca o mişcare socio-politică propriu-zisă, integrînd elemente de ecologism şi misticism holistic, pentru care muzica a devenit un canal de proliferare. Albumele de gen se vînd uneori în emisiuni de teleshopping, şi eu însumi am cumpărat o casetă cu Kitaro dintr-o farmacie homeopată.

Final Call, cel mai recent material al japonezului relocat în California şi a 15-a sa nominalizare la Grammy, este un elogiu environmentalist de proporţii cosmice, incluzînd, pe lîngă probleme pămînteşti, şi unele ce privesc Soarele, Luna, Jupiter. Prin asta duce cu gîndul şi la eco-space-opera lui Mike Oldfield, The Songs of Distant Earth (1994). Comparativ cu standardele genului, Final Call are ceva mai multă percuţie, subminînd pozitivismul implicit cu un subtil sentiment de ameninţare şi ipohondrie planetară. Mesajul lui Kitaro e unul de îngrijorare la adresa sorţii planetei, acum, cînd globalizarea New Age pare să fi fost deturnată de capitalismul devorator de resurse. Asta îi face pe unii ascultători să acuze că materialul nu e „suficient de relaxant“, însă nu e vorba de o înşelare dramatică a aşteptărilor, ci de o uşoară stridenţă în urechile celor care folosesc muzica artistului pentru managementul stresului. Dincolo de această observaţie, albumul rămîne o experienţă în primul rînd spirituală şi abia apoi una artistică. Genul la a cărui făurire a pus umărul Kitaro începe să se dezintegreze pe măsură ce publicul-ţintă – atît environmentaliştii, cît şi practicanţii misticismului de gherilă – optează pentru atitudini mai ţintite decît holismul New Age, şi totodată mai proactive, pentru care muzica îşi pierde treptat rolul de facilitator. Kitaro rămîne însă un clasic în viaţă, al unui gen care în ansamblul său are calităţile, deloc de neglijat, ale ceaiului de tei. 

Kitaro va concerta pe 2 martie la Sala Palatului din Bucureşti.

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.