Îndulcitori sonori

Robert Glasper Experiment, ArtScience, Bluenote, 2016. 

După două Grammy-uri obţinute cu albumele Black Radio și Black Radio 2, după o coloană sonoră pentru filmul biografic despre Miles Davis și un album de colaborări post-mortem cu același Miles Davis, Robert Glasper e un artist pe val, atrăgîndu-și colaboratori de toate culorile (cu o apariție recentă pe faimosul album de top al lui Kendrick Lamar). O bună parte din succesul său recent se datorează muzicii altora sau reingineriei jazz-ului pentru un public pop. Cu noul album, cariera lui continuă să se desfășoare pe aceste coordonate, deși a debutat pe teritoriul unui jazz cît se poate de purist. Totuși, acolo unde se dau Grammy-urile s-a depășit stadiul versiunilor cover maimuțărite, obținute prin imitare cu diverse grade de aproximare, și se vorbește de un meșteșug al deconstrucției și reconstrucției, pe care Glasper le practică cu dibăcie pentru un plus de vizibilitate în spațiul pop, subminîndu-și cu fiecare nou album profilul de pianist jazz dobîndit cu materialele de acum un deceniu.

Noul album, ArtScience, publicat sub titulatura Robert Glasper Experiment, nu se mai reazemă pe celebritatea invitaților din seria Black Radio și are o pondere redusă de preluări („Human“ popularizată de Human League și „Tell Me a Bedtime Story“ a lui Herbie Hancock); totuși, adresabilitatea rămîne în zona pop, mizînd pe diverși îndulcitori sonori artificiali – o strategie probabil inspirată de extravaganțele pop ale lui Herbie Hancock (un model declarat al lui Glasper). Abuzul de vocoder și voci procesate, acele efecte de ondulare vocală cu care ne fermecau cîndva André ale noastre (ori Cher a lor), va pune la grea încercare toleranța ascultătorului de jazz. Albumul începe cu o declarație explicită în manieră spoken word, în care artistul anunță că avem de a face cu un proiect de diluare a distincțiilor între genurile muzicale create de cultura afro-americană. Încăpățînarea presei de a prezenta materialul drept un album jazz ține mai degrabă de afilierea consacrată a lui Glasper decît de ce se aude aici: R&B și soul nouăzecist, cu puțin funk și hip-hop, implicînd formarea de bază a artistului mai mult cu rol decorativ; ori rol principial, în sensul că artistul exercită libertăți specifice jazz-ului în distilarea acestui melanj sonor.

Sound-ul e retro, dansabil, amintind de MTV-ul anilor ’90, cu sintetizatoare decrepite și refrene rudimentare croite pentru radio, frînte aici de unele schimbări de curs imprevizibile – cîteva solo-uri ­jazz, secțiuni rock ori trip-hop menite să aducă aminte că avem de a face cu un experiment și nu cu un artist al anilor ’90 ignorant față de trecerea timpului. Dintre segmentele jazz consistente cu care artistul își legitimează demersul în fața celor care nu-i cunosc portofoliul se remarcă „In My Mind“ și „This Is Not Fear“ – trimiteri trompetistice la proiectele legate de Miles Davis, în contrast puternic cu cîntecelele de clubbing care domină albumul. Cu un efect disruptiv similar, „Find You“ mustește de psihedelii prog-rock apărute de nicăieri. În moduri mai subtile, adînc îngropate în aranjamente, jazz-ul respiră și din alte piese, însă ascultătorii radio nu îl vor sesiza fără să se uite după el. Dacă Glasper a încercat aici să sintetizeze locul culturii afro-americane în muzica modernă, concluzia ce reiese este că nucleul respectivei contribuții sînt muzica soul și R&B, cu jazz-ul, rock-ul și hip-hop-ul ocupînd spații marginale. E, desigur, o propunere ce lasă loc la dezbatere. În prezentările live, piesele sînt curățate de spoiala pop și drastic rejazzificate, însă discul oferă o alternativă populistă percepției tradiționale asupra etichetei „fusion“. 

Robert Glasper va concerta pe 28 noiembrie în Sala Radio din București şi pe 29 noiembrie în Sala Auditorium Maximum din Cluj. 

Aron Biro este autorul blogului a­ron­­bi­ro.blogspot.com.