Încredere
● Byron, Efemeride, Overground Music, 2023.
● The Mono Jacks, Norul Nouă, Overground Music, 2023.
Rock-ul românesc are tot mai multă încredere în a fi românesc, în a urmări perfecționarea la locul de baștină în locul ambiției de a cuceri zări internaționale – care oricum sînt tot mai deschise spre diversitate lingvistică și etnică. Față de vremurile în care rockerii de la noi se străduiau sa cînte în engleză, văzînd în asta o cale spre internaționalizare, trăim acum o epocă a naturaleței, a rock-ului organic lipsit de sforțări, a liricii scrise în limba ce le permite sofisticare. Văd în festivaluri mari tot mai multe grupuri cîntînd în maghiară, polonă, ucraineană pe aceeași scenă cu grupuri americane, se bucură și Estul Europei de un fel de exotism.
Iar publicul românesc rezonează, și-a ostoit setea de staruri internaționale, sînt intense pasiunile locale. La Electric Castle se îmbulzeau la scenele alor noștri lăsînd adesea cu buzele umflate invitați de peste Ocean. Recent am fost părtaș la un concert byron în care publicul cînta strofe întregi alături de trupă, o participare mult peste fredonarea uzuală cu care sînt îngînate trupele străine, o exuberantă ceremonie rock. Obstacolele tehnice s-au cam depășit, ingineri de sunet profesioniști și studiouri cu înaltă dotare se găsesc acum și la noi, astfel că rock-ul nostru se concentrează pe rafinarea conținutului și captivarea publicului.
Pomenitul concert byron a avut loc cu ocazia noului album, care întoarce puțin spatele promisiunii materialului precedent, că grupul ar urmări să domine scena prog-rock autohtonă. Deși continuă să apeleze la ingrediente-cheie (flautul andersonian), iar membrii grupului sînt versați în prog, s-au întors deocamdată în zona indie-alternativă, cu accent pe voce, refrene contagioase, versuri emotive ce pot stîrni ușor un public live; în consecință, e mai puțin spațiu lăsat aventurilor instrumentale, cu porțiuni întinse pe care corzile lipsesc ori asigură doar ambianță pentru voce și clape – protagoniștii noului album. Titlul materialului, de altfel, sugerează tema fragilității, iar sound-ul e aliniat la temă.
Poate spațiile aerisite lasă loc pentru experimente cu orchestră precum concertul de pe HBO de acum cîțiva ani; pînă și piesa pe care mă bazam că voi da din cap, „În infern”, devine repede o baladă care-și așteaptă orchestra și corurile într-o configurație live à la Yes. Și prog-rock-ul internațional (în special britanic) a apucat pe o cale similară, cu structuri flexibile reconfigurabile pentru multiple formate de prezentare. În epoca experienței efemere de streaming, accentul se mută pe tactici de interacțiune intensivă cu publicul.
Albumul The Mono Jacks are mai degrabă ancore în nostalgii post-grunge, trimițînd cu gîndul la grupuri ce au împinsgrunge-ul spre puntea dintre secole și pînă la urmă au tras obloanele genului (Live, Bush). Albumul începe cu riff-uri aspre, dar pe parcurs se potolesc; cîteva piese cochetează cu post-rock-ul, menținînd un filon melancolic-anxios pînă la capăt deși nu sînt balade propriu-zise aici. Piesele energice sînt infectate de angoase, nu neapărat și structurate instrumental pentru a proiecta angoasă; unde e energie nu prea sînt motive de energizare, versurile par a transpune o ședință de psihoterapie, una îmbibată cu dor și regrete.
Lansările din acest an au arătat un grup în formă maximă și, deși prog-rock-ul e la The Mono Jacks mai mult ingredient de intersecționalitate, grupul e la fel de înclinat ca și byron să experimenteze cu desfășurări orchestrale-corale. Nirvana n-au apucat să își închipuie așa ceva, dar grunge-ul românesc îndrăznește. Din generația originală cred că doar Alice in Chains au avut o tentativă simfonică, însă cred că le-a ieșit mai slab decît celor de la The Mono Jacks.
byron vor concerta la Arenele Romane din București pe 18 noiembrie.
Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.