În atenție
Swans, The Glowing Man, Young God Records, 2016.
Michael Gira, I Am Not This, Young God Records, 2016.
În topurile muzicale pop-rock ale anilor recenți, dominate de muzicieni ce i-ar putea fi nepoți lui Michael Gira, prezența proiectului Swans face notă discordantă. O serie de publicații din prima linie a noului front al presei muzicale s-au pus cumva de acord că muzicienii consacrați înainte de anul 2000 nu sînt capabili de a mai face muzică relevantă, permițînd totuși o serie de excepții. Un număr redus de artiști „clasici“ au fost menținuți în focus, fie pentru a fi valorificați mai bine decît au putut să o facă ei înșiși la vremea lor (cazuri precum Rodion la noi, ori Roky Erickson la ei), fie pentru că ei înșiși au făcut saltul în industria muzicală 2.0 de pe piciorul potrivit.
Michael Gira aparține ultimei categorii – nu e omul care să se lase adus din obscuritate în lumină și aruncat înapoi după ce trece prospețimea descoperirii; dimpotrivă, a fost din capul locului un strateg: s-a dezbărat de Jarboe cînd ego-urile lor n-au mai încăput sub aceeași entitate muzicală, își definește grupul Swans drept un proiect cu multiple „iterații“ în care diverși muzicieni sînt „utilizați“ pe durate determinate, a intrat în noul mileniu cu propria casă de discuri mentorînd o serie de artiști ai noii generații (Devendra Banhart), iar ritmul său de producție a fost constant – ceea ce se prezenta în 2010 drept resuscitarea Swans nu a fost decît rebranding-ul unui proiect ce nu cunoscuse niciodată întrerupere. Așadar nu e nimic surprinzător în stăruința lui Gira de a rămîne în atenție. Eventual, e surprinzător că a reușit să o facă prin cantități surmenante de material diluat ce poate obosi și pe cel mai avid consumator de disonanțe monotone. Artistul se încăpățînează să bage pe gîtul unei generații ce a pierdut însăși noțiunea de album materiale ce trec bine de suta de minute. De cealaltă parte, includerea albumelor sale în topuri pare să țină de un simț al datoriei mai mult decît de ascultarea lor de la un capăt la altul. Statutul artistului a ajuns la punctul la care nu Gira, ci publicația care nu îl pomenește are de suferit în ce privește relevanța și popularitatea.
În concert, cantitățile considerabile de balast sonor pot deveni memorabile ca inundații de zgomot cu puternic impact senzorial. Noul album intitulat The Glowing Man abuzează copios de această rețetă, chiar mai extensiv decît materialele precedente din care se putea totuși cerne muzică în cantitate de un album cu durată medie. În 2016, coarda e întinsă la maximum și apar semne că etapa Hexi Pharma din istoria Swans s-ar apropia de sfîrșit. Cronicile rămîn politicoase, dar nu și elogioase, iar Gira a anunțat că e ultimul material creat cu iterația și metodele curente ale proiectului. Cîteva luni mai devreme, compilația I Am Not This era oferită ca suvenir în timpul unui turneu solo, prezentînd o cu totul altă fațetă a muzicii sale – piese drenate de decorațiuni experimentale pentru un plus de impact emoțional, reinterpretate în cheie folk pentru a scoate în evidență lirica și ambițiile de predicator ale unui artist cu o viziune născută din îmbinarea experienței LSD cu spiritualitatea creștină (și ceva megalomanie mesianică). Selecția materialului solo acoperă momente-cheie ale catalogului lui Gira – cîteva piese Swans (de pe „The Gate“ și „White Light from the Mouth of Infinity“), cîteva piese publicate cu Angels of Light, cîteva de pe albumul solo Milk și două bucăți nepublicate anterior. Materialul pare menit să ne aducă aminte că, undeva sub cele 500 de minute de inginerie acustică publicate de la relansarea Swans încoace, trăiește încă un muzician care ar putea renaște cîndva din feedback-ul de chitară.