Hyperpop
● Jessy Lanza, Pull My Hair Back, Hyperdub, 2013.
Cînd un label precum Hyperdub alege să-şi adauge în portofoliu un proiect muzical relativ îndepărtat de estetica de pînă acum a grupului, proiect importat din îndepărtata Canadă, ştii că trebuie să fie ceva acolo. Flerul domnului Steve Goodman – sau Kode 9, dacă îi vrei şi pseudonimul artistic – a funcţionat întotdeauna, fie că vorbesc aici de multdiscutata „afacere“ Burial, fie de viziunea futuristă pe care londonezii au ataşat-o întotdeauna muzicii ajunse în propria curte. Iar acest nou release, semnat de Jessy Lanza şi numit Pull My Hair Back, vine să mă mai convingă o dată, dacă mai era nevoie, de afirmaţia pe care am făcut-o mai devreme.
Lanza e, cum spuneam, din Canada, din cel mai mare oraş de provincie, Hamilton, a studiat pianul şi jazz-ul la Concordia University din Montréal şi are un master în muzicologie. Dar afinitatea ei pentru R&B/soul, hip-hop şi muzica electronică a fost cea care a împins-o către un alt gen muzical decît cel pe care îl studia în şcoală. Iar întîlnirea cu Jeremy Greenspan, jumătate a proiectului Junior Boys, şi el rezident al Hamilton-ului, a fost cea care a dat sens lucrurilor.
Într-un univers muzical în care impulsul de recontextualizare a R&B-ului şi-a săpat o nişă consistentă – vezi rastelul de artişti care se întinde de la The XX la Jacques Green şi de la Jessie Ware la Brenmar, ca să dau doar cîteva exemple –, debutanta Jessy Lanza nu face nici un pas greşit. Dimpotrivă. Neabuzînd în producţie de software, sunetul PolyMoog-ului fiind cel care iese în faţă pe Pull My Hair Back, fiind virusat insistent – graţie obsesiilor muzicale ale lui Greenspan – de estetica anilor ’80, proaspătul album lansat de Hyperdub e o revelaţie. Deschis de „Giddy“, o piesă pe care vocea e înecată în delay, iar linia de bas – în acid, albumul e o aventură sonică minimalistă, inteligentă şi, pe măsură ce timpul trece, dansantă, în care sincopele maşinilor de ritm şi aluziile sintetizatoarelor se aliniază impecabil timbrului spectral, romantic şi senzual al cîntăreţei canadiene. Vocea devine, din cînd în cînd, instrument, integrîndu-se construcţiilor aerisite ale lui Jeremy Greenspan. „Fuck Diamond“, a patra piesă de pe album, devine portalul de accedere într-o dimensiune alternativă, infuzată de pattern-uri importante din house şi techno. Ritmica te trimite spre ringurile de dans, chiar dacă atmosfera aceasta melancolică nu se risipeşte niciodată cu adevărat. Şi chiar dacă nu e nimic revoluţionar în muzica de pe Pull My Hair Back, mixul de influenţe culese din genuri şi epoci diferite, producţia lucrată cu o subtilitate ireproşabilă şi emoţia cu care vocea lui Jessy Lanza se insinuează în aranjamentele perfecte ale lui Greenspan fac din această operă una dintre cele mai interesante producţii pop ale anului care se pregăteşte să se încheie şi, interesant, cel mai lateral (fără a fi deloc greşit) pas făcut vreodată de Hyperdub.
Paul Breazu este jurnalist.