Girl Power
● Beyoncé, Beyoncé, Parkwood Entertainment/Columbia Records, 2013
Trebuie să ştiţi povestea. Pe 13 decembrie 2013, Beyoncé Giselle Knowles-Carter îşi lansa, fără nici un avertisment prealabil, cel de-al cincilea album de studio pe iTunes Store. Rezultatul acestui gest, unul neobişnuit pentru un artist de anvergura americancei, se contoriza instant în superlative greu de egalat, fie că vorbesc aici de cele 80.000 de copii vîndute în doar trei ore, fie de cele 1,2 milioane de tweet-uri provocate de această strategie, în primele 12 ore scurse de la plasarea albumului pe magazinul online aflat în proprietatea Apple. Într-un fel sau altul, recordurile bifate de Beyoncé n-au de ce să ne surprindă atît de ameţitor, în plină eră a marketing-ului viral.
Trăim chiar acele timpuri în care o anumită doamnă Carter ne poate trimite la cumpărături în miezul unei oarecare nopţi, pentru a ne cheltui banii pe un „album vizual“, bine încărcat cu 14 piese şi 17 videoclipuri, strecurîndu-ne în acelaşi coş de cumpărături şi oarecare declaraţii sforăitoare, legate de plictiseala ataşată muzicii ultramarketizate, de „schimbarea radicală a felului în care fanii consumă muzica“ şi de nu-ştiu-ce experienţe imersive multi-platform. Să fim serioşi, un copil de 5 ani ştie că, astăzi, nonmarketing-ul e un foarte eficient instrument de marketing, mai ales cînd e folosit de un star cu greutatea lui Beyoncé. (Totuşi, toate astea sînt de preferat bombasticii cu care, de exemplu, Lady Gaga şi-a ornamentat incoerentul ARTPOP.)
Aşa cum, în cazul release-ului Daft Punk din 2013, muzica era înghiţită pe nemestecate de uriaşa şi voit complicata naraţiune construită în jurul său, Beyoncé pare încă a se ascunde în spatele undei de şoc născute de acea coup de grâce dintr-o noapte de decembrie. Şi nu merită deloc să stea acolo. Ultrapersonal – poate de aici şi numele albumului –, confesiv şi virusat copios de inofensive şi domestic referinţe X-rated, incapabil să propună hit-uri şi imnuri pop, noul album al divei născute în Houston cochetează masiv, spre deosebire de anterioarele ei opere, cu rap-ul venit din oraşul ei natal, cu R&B-ul/hip-hop-ul contemporan şi cu noile lui pattern-uri de producţie (beat-urile din trap şi liniile de bas minimaliste îşi taie partea leului), dar şi apropiind-o pe Beyoncé suficient de mult de zonele de siguranţă ale unor Rihanna sau Ciara. Pe lîngă asta, cu acest nou release, doamna Jay-Z pare a încerca să se scuture de frivolitatea agăţată a priori de trena pop star-urilor. Pe „Haunted“, unul dintre vîrfurile albumului, o poţi auzi spunînd asta: „All this shit I do is boring, all these record labels boring. I don’t trust these record labels. I’m torn.“ Pe „Flawless“, o poţi auzi pe scriitoarea nigeriană Chimamanda Ngozi Adichie, cu un sample dintr-un discurs de la TED Talks, numit „We should all be feminists“.
Din toate aceste motive, Beyoncé se poate aşeza fără pic de ruşine alături de incredibilul Yeezus al lui Kanye West, de The 20/20 Experience al lui Justin Timberlake, de The Electric Lady al lui Janelle Monáe şi de albumul eponim al lui Ciara, în prima ligă a mainstream-ului muzical din anul 2013.
Paul Breazu este jurnalist.