Generaţia MTV-ului şi topurile muzicale
În România anilor ’90, nu este exclus ca fiecare să fi avut MTV-ul său. Fie în alb-negru, fie în culori, urmăream fără încetare emisiunile, hiturile, videoclipurile, fenomenul muzical derutant şi acaparator pentru cei care fuseseră pînă mai ieri pionieri, şoimi ai patriei ş.a.m.d. Aş vrea, totuşi, să iniţiez această rememorare, recurgînd la o inevitabilă, dar necesară vulgarizare a celebrei strategii narative proustiene: recursul la una sau la cîteva imagini emblematice pentru lumea de mai ieri. Păstrez şi astăzi în minte un amestec îndrăcit de tonuri care se substituie la fiecare pas unele pe celelalte. Cît de dureros, cît de încărcat şi de surprinzător se deschideau, de pildă, unele dintre acele topuri muzicale – European Top 20 – fie cu „Believe“, piesa lui Elton John, fie cu „Right beside you“ a Sophiei B. Hawkins. De cîte ori nu mă plictiseam mai apoi, copil fiind, în timp ce le reascultam, adesea inconştient; adormeam, gîndind la noile şi la vechile planuri amoroase pe care le încropeam şi le profeţeam şi la temerile plăcute, ca şi la bucuriile firave care îmi frămîntau mintea de pe atunci. Dar melodia din casetofon ori din televizor, întotdeauna acolo cu mine, îşi ducea notele, grave şi încărcate, mai departe şi mai departe.
Lucrurile s-au schimbat între timp, şi noi odată cu ele. Este o modă acum să spui că nu îţi place să te uiţi la TV, dar să faci călătorii iniţiatice în natură, să elimini definitiv televizorul şi alte forme nocive din viaţa ta, să fii sănătos, să mănînci vegetarian, să mergi des la fitness şi să citeşti cărţi inspiraţionale. Pe de altă parte, nici MTV-ul nu mai este ceea ce a fost. Atunci, însă, în era combinelor muzicale, a walkman-urilor de buzunar şi a casetelor audio – astăzi devenite obiect de comerţ în cadrul tîrgurilor de vechituri –, adolescenţele întîrziate se hrăneau şi vibrau la alte intensităţi. Mi se şi întîmpla foarte des să dau muzica la maximum în cameră atunci cînd începea o piesă pe care o adoram, spre – bănuiesc – neplăcerea unor vecini. Ceva îmi spune, însă, că era măcar o muzică bună.
Privite din nou şi retrăite astăzi, unele videoclipuri ori imagini se pot bucura cu uşurinţă de virtuţile madlenei proustiene. Urmăresc, de pildă, „Jesus to a child“ şi caut să îl fixez într-o formulă: cel mai frumos bărbat cînta despre cel mai frumos bărbat. Îmi vine apoi greu a crede că George Michael şi mulţi alţi ca el s-au stins între timp. Mă dreg cu anamneticul „Children“ al lui Robert Miles. Vizualizez năsucul fetiţei din videoclip, lipită de geamul aburit al maşinii, luînd aminte la miracolele naturii, sălbatice ori citadine, din jurul ei, şi suprapun de unul singur armonia ritmului piesei cu imaginile desprinse dintr-un road-movie nostalgic. Vremea acolo e mohorîtă, plouă şi pe parbriz se preling picuri. Dar, în spatele lor, năsucul turtit de geam şterge orice umbră.
Mi-ar plăcea să cred că aceia care ne induc falsul sentiment că amintirile, nostalgiile, muzica pe care o ascultăm, colecţiile de jucării, de suveniruri, de CD-uri, de casete audio, de timbre, de cărţi poştale, de vederi de la mare, de cărţi şi de reviste vechi ar aparţine altui secol se înşală amarnic. Că e o capcană la mijloc, că ele trăiesc de fapt cîtă vreme trăim şi noi. Poate că nu ar trebui să ne lăsăm induşi în eroare, să nu abandonăm patefoanele, gramofoanele, pick-up-urile, să nu credem în tot ce vedem, să nu fim mîhniţi cînd surprindem imaginea roasă de purici a videoclipurilor de piese din anii ’70-’80-’90 pe YouTube. În aceste condiţii, CD-urile sau DVD-urile originale pot fi cel mai bun aliat. Pentru a putea surprinde neschimbată calitatea sunetului, ar merita reparate vechile combine muzicale, curăţate de praf, puse din nou în funcţiune, cît să ne putem iluziona fie şi preţ de o secundă că vom putea da timpul înapoi nestingheriţi.
Am regăsit recent, printre caiete vechi, şi însemnările mele cu topuri din anii ’90. Redau mai jos, spre deliciul, sper, al acelora mai nostalgici dintre cititori, un asemenea „pomelnic“ cu care mă hrăneam şi cu care trăiam fericit de la săptămînă în săptămînă, urmărindu-i atent veşnicele schimbări de contur, de relief, de conţinut: 1) „Can’t Help Falling In Love With You“, UB40; 2) „Two Princes“, Spin Doctors; 3) „Will You Be There“, Michael Jackson; 4) „Mr. Vain“, Culture Beat; 5) „Almost Unreal“, Roxette; 6) „Can You Forgive Her“, Pet Shop Boys; 7) „Dreams“, Gabrielle; 8) „I Don’t Wanna Fight“, Tina Turner; 9) „Tribal Dance“, 2 Unlimited; 10 ) „What’s Up“, 4 Non Blondes; 11) „What Is Love“, Haddaway; 12) „Tease Me“, Chaka Demus & Pliers; 13) „Wheel Of Fortune“, Ace Of Base; 14) „Cose della vita“, Eros Ramazzotti; 15) „Cats In The Cradle“, Ugly Kid Joe; 16) „If“, Janet Jackson; 17) „Three Little Pigs“, Green Jelly; 18) „Pray“, Take That; 19) „Dream Of Me“, OMD; 20) „In All The Right Places“, Lisa Stansfield.
Cam aşa arăta lista, cu ştersături şi cu semne de exclamaţie la data de 31.07.1993, consemnată ca o filă de jurnal de către mîna mea nesigură şi entuziastă. Aveam 11 ani şi eram nelipsit din faţa televizorului atunci cînd rula această babilonie muzicală reunită sub genericul MTV’s Top 20 European Countdown. Ştiam întotdeauna ce fusese cu o săptămînă înainte, aveam totul notat cu acribie. Ceea ce nu mă împiedica să mor de curiozitate şi să trăiesc cu sufletul la gură anunţarea fiecărei noi poziţii din top, indiferent de săptămînă. Mă chinuiau, bunăoară, întrebări existenţiale şi metafizice, precum: aveau oare să coboare Bon Jovi de pe locul 1, urcau U2 mai sus de 3, staţionau Simple Minds, ieşeau din top Pet Shop Boys?
Mă fascina şi dezmăţul de sunete şi de culori, de la techno pînă la reggae, de la hip-hop pînă la funk, de la Enigma pînă la Scatman John. Emisiunea se transmitea în fiecare duminică de pe la douăsprezece şi un sfert. Mă văd şi acum alergînd înspre casă, cu cravata fluturînd, cu sacoul larg, mai mare cu vreo două numere, coborînd în mare grabă panta dinspre biserica Sf. Ilie, cocoţată în vîrful unei coline din cartierul clujean Mărăşti. Nu îmi permiteam să ratez începutul emisiunii. Întors în fugă de la liturghia duminicală, din care nu înţelegeam pe atunci mai nimic şi la care asistam mai degrabă de gura mamei, mi se întîmpla des, trebuie să recunosc, să deschid televizorul şi să ruleze deja locul 17. Nu disperam, totuşi, nu era timp pentru aşa ceva: pierdusem trei poziţii, dar nu pierdusem războiul. (Peste timp, am moştenit tehnica aceasta a suspansului, specifică oricărui top, adaptînd-o în te miri ce contexte: astăzi, de pildă, nu aş prezenta, sub nici o formă, extemporalele în faţa clasei altfel decît în ordine crescătoare, de la cea mai slabă lucrare pînă la cea mai bună, iar autorului acesteia din urmă i-aş strînge întotdeauna mîna. Fireşte că la mijloc se află şi o presupusă strategie cu vădite intenţii axiologice şi cît se poate de polemică la adresa valorilor răsturnate şi manelizate, dar e mult mai mult decît atît).
Uneori, chiar după sfîrşitul slujbei, mama ne ducea în vizită pe la mai ştiu eu ce prietene de-ale ei, de prin apropiere sau din Groapă, situaţie disperată în care, odată ajuns acolo, plonjam asupra televizorului familiei respective, cerînd insistent schimbarea pe canalul britanic. Iar dacă sărmanii oameni nu aveau cablu TV – eram, totuşi, la începutul anilor ’90 – cădeam pradă disperării. Începusem să împart oamenii în două categorii: cei care aveau TV color şi cei care nu jucaseră la Caritas. Totuşi, în general, aveam mare noroc că slujba de la biserică se încheia pe la douăsprezece la amiază, altfel eram în stare să plec din timpul predicii.
Dacă femeile frumoase, inteligente şi sexy, pe care orice adolescent le visează călcîndu-i pragul camerei, ca în poveştile spuse de videoclipurile trupelor gen Aerosmith, se încăpăţînau ori întîrziau, totuşi, să apară la orizont, ele se mai iveau, însă, din cînd în cînd, în spaţiile locuite de cruda şi sfînta Banalitate: în staţii, pe stradă, în autobuze sau în gări, uneori prin parcuri sau în supermarket-uri, aşteptînd sau nu să fie descoperite. Mai degrabă, nu. Iar acest fapt, paradoxal, sporea magia videoclipurilor, le extindea macrantropic pînă la autoidentificare: personajul care cutreiera străzile cartierului de parcă ar fi secondat mereu de o cameră video, la fel ca Springsteen în „Streets of Philadelphia“, eram eu însumi. Vorba amicului James Blunt: „My life is brilliant / My love is pure / I saw an angel / Of that I’m sure / She smiled at me on the subway / She was with another man…“
Adrian Mureşan este doctorand al Universităţii din Bucureşti.
Foto: wikimedia commons