Furtuni somnoroase

● Environments, Fraktal, Next Dog Studio, 2013.

Încep să se producă şi la noi albume pe care autorii lor nu vor să le vîndă, de la care nu speră nimic în sensul comercial tradiţional al industriei muzicale, ci cel mult trag nădejde că ar putea deschide nişte uşi, că ar putea asigura o oarecare vizibilitate internaţională pe canale social media. Internetul permite, în prezent, colaborarea la acest nivel, crearea muzicii de dragul muzicii şi propagarea ei ţintită, spre zone unde are şanse să fie apreciată, dacă acasă acest lucru nu e posibil. Sigur, materiale de apartament s-au tot făcut la noi, de către diverşi pasionaţi jucîndu-se cu diverse pachete software, însă puţini s-au avîntat să producă un album înregistrat în condiţii profesionale (inclusiv pe vinil), care nu are şanse să vîndă mai mult de zece bucăţi în partea asta de Europă; adică albume precum Fraktal, al trioului Environments.

Environments e unul dintre proiectele cele mai proaspete, ieşite din atelierul sonor bucureştean Next Dog Studios – responsabil şi cu producţia post-rockerilor noştri Valerinne, despre care am povestit în această rubrică, relativ recent. Pe albumul de faţă, producătorul Marius Costache are o implicare mai profundă, figurînd drept membru oficial al grupului (la „noise and effects“) alături de Alexandru Ghiţă (tobe îngropate în pomenitele „noise and effects“) şi liderul Ştefan Panea (muzica propriu-zisă, măcelărită şi restructurată de contribuţia colegilor săi). O notă importantă este că proiectul îl are ca invitat pe Mathieu Vandekerckhove, liderul belgienilor AmenRa, una dintre trupele pe val în post-rockul european al momentului prezent, şi o valoroasă portiţă politică spre realitatea muzicală a Occidentului, care are, în sfîrşit, şansa să asculte muzică ambient-drone românească făcută la standardele cuvenite genului. Şi vorbim de un gen pretenţios, în care designul sonor şi instalaţia de redare folosite de ascultător pot fi mai importante decît muzica în sine. Vorbim despre ceva între Brian Eno, EP-urile ambientale ale celor de la Ulver şi minimalismul recursiv al lui Steve Reich – evident, simulat aici pe căi digitale, căci, în România, societatea nu e pregătită să hrănească oameni ca Reich, iar minimalismul nu se va produce la noi pe căi orchestrale, înainte de prima descălecare pe Marte. De sound-ul lui Eno, în schimb, nu sîntem chiar aşa departe – ce-i drept, cu un decalaj de zeci de ani şi cu software care face jumătate din munca artistului.

Aşadar, e vorba aici mai mult de peisaje sonore decît de muzică. Avem şi o oarecare diversitate instrumentală, în sensul că, pe ici-pe colo, se pot ghici ceea ce la origini ar putea fi să fi fost tobe şi chitară, înainte să fie trecute prin filtre distorsionante. Una singură dintre cele şase piese e lăsată să se descătuşeze pe coordonate rock („Fathom, Movement, Field“) – probabil cu ţelul de a diversifica prezentarea live a materialului. În rest, sînt alternate două tipuri de ambianţă meteo: furtuni şi tunete (nu agresive, ci solemne şi somnoroase), respectiv momente mai însorite, punctate de clape curate, simple şi melancolice. Alternanţa e un factor-cheie în disiparea monotoniei inevitabile (şi necesare, pentru efectul meditativ-hipnotic) în muzica ambientală, iar cei de la Environments oferă o diversitate cromatică rezonabilă, încît să nu poată fi acuzaţi de a produce un album din cîteva fragmente multiplicate prin copy-paste – capcana în care cad adesea debutanţii în acest gen de muzică.

Oamenii din spatele numelui Environments sînt în plină campanie de infiltrare în Europa. Au deschis (ca grup sau separat) pentru nume ca Bohren & Der Club of Gore şi pomeniţii AmenRa, au pus la cale concepte vizuale ambiţioase, care să le însoţească muzica în concert, şi fac lucrurile care trebuie făcute în paşi mărunţi, dar strategici – deocamdată, prin imitarea celor care au făcut lucrurile astea la vremea lor, însă decalajul între statutul de epigoni est-europeni şi actorii principali ai scenei ambient-drone din Occident e recuperat cu tenacitate.

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.