Free Pop
Micachu and the Shapes, Good Sad Happy Bad, Rough Trade Records, 2015.
Mica Levi s-a născut în Surrey într-o familie de muzicieni, a frecventat Guidhall School of Music & Drama din Londra, de unde a ieșit cu o diplomă în compoziție, și a împlinit 28 de ani anul acesta. Ca fapt divers, are o bunică româncă. În 2009, lui Levi îi apărea primul album, Jewellery, semnat cu pseudonimul Micachu. În studio îi stătuseră alături Raisa Khan (sintetizatoare) și Marc Pell (tobe), foști colegi de școală, dar și mult mai celebrul Matthew Herbert, producător al discului și proprietar al label-ului la care a apărut acesta, Accidental Records. Jewellery a venit ca o bombă într-un moment în care indie pop-ul de școală nouă – categoria aceea muzicală care și-ar întinde orizonturile între John Peel, C86, New York City (își mai amintește cineva de pe-aici Is This It?), Franz Ferdinand și The XX, printre mulți alții – se pregătea să intre în comă. Sigur că pe undeva pe-acolo puteai întîlni și nume precum Beck sau Animal Collective, astfel încît Jewellery să‑și poată permite să fie progenitura lo-fi pop-punk a unei eventuale întîlniri dintre acești muzicieni. Primul LP al lui Micachu e un colaj încîntător, cu al său infinit balet între subgenuri muzicale și referințe, mai obscure sau nu, și cu cele mai surprinzătoare aranjamente din istoria recentă a muzicii. Al doilea album, Never, lansat de Rough Trade Records în 2012, îi alătura lui Micachu duo-ul The Shapes – compus din aceiași Khan și Pell, care, de aici înainte, aveau mai multe de spus în ceea ce privește compoziția – și continua pe linia lui Jewellery, fiind poate chiar mai îndrăzneț. În consecință, mai ermetic, mai intratabil, mai provocator, mai contrariant / dar la fel de seducător.
2014 a fost pentru Mica Levi anul muzicii din lungmetrajul Under the Skin, SF-ul regizat de unul dintre clipangiii cu ștaif ai industriei muzicale, Jonathan Glazer, iar 2015 a venit cu un nou album semnat Micachu and the Shapes. Good Sad Happy Bad, discul construit prin edit-ul ulterior aplicat unei unice sesiuni de înregistrări, duce sound-ul patentat de combo-ul britanic într-o zonă extremă. Materialul manipulat de Mica Levi pe propriul computer e unul de asamblaj, vocile fiind turnate la final deasupra instrumentației. Poate că din acest motiv sînt și foarte prezente, dar, în același timp, și foarte distante în arhitectura sonică a albumului. Capetele sînt tăiate cu o macetă invizibilă, piesele nu au nici început, nici sfîrșit, vărsîndu-se una în alta cu scrîșnet de dinți. Într-un peisaj rudimentar – spre deosebire de primele două LP-uri, mult mai diverse din punctul de vedere al surselor, GSHB este esențial un disc de chitară-tobe-clape –, vocea turmentată a lui Levi își găsește cu un efect comic drumul prin capcanele unei instrumentații de multe ori absurde: I’m stressed, I’m stressed! / Now, I’m relaxing…. Multe se întîmplă cu viteza a cincea, chiar dacă uneori muzica devine narcotică. „Oh Baby“, lead single-ul, are vocea procesată, un munte de reverb, ritmul blues-ului și beat-urile hip-hop-ului. „Relaxing“ miroase un pic a Orient, dar și a Futurama. „Unity“ e disonantă, adictivă și ironică, iar „Peach“ și-ar fi găsit loc pe soundtrack-ul unui Twin Peaks regizat de Vincent Gallo. Toate lucrurile astea dau un album mereu imprevizibil, uneori incomprehensibil și de multe ori frumos.
Paul Breazu este jurnalist.