Forme cu un pic de fond
● The Amsterdams, Electromagnetica, Post Pop Records, 2011.
Aveam muzicieni care să cînte ca AC/DC şi Whitesnake la un loc, ca Green Day şi, în general, cam ca orice trupă de top a lumii, dar încă nu apăruse nimeni care să o facă precum Arcade Fire. „Kids in the Garden“, prima piesă de pe noul album The Amsterdams, rezolvă instant problema: o deschidere care mimează explicit monumentalitatea dramatică a unei piese ca „Wake Up“ şi o voce care nu are cum, deşi încearcă, să se ţină după Win Butler. Lipseşte pianul, dar există acolo un sintetizator foarte, foarte prezent. Ba parcă un pic prea prezent. (E, totodată, şi o declaraţie de intenţie, care încearcă să ne spună că ceva s-a schimbat în sound-ul acestei formaţii.) Are logică asemănarea din prima frază a acestui text, dacă te gîndeşti la faptul că tipi ca Dan Boecker şi Arlen Thompson, membri ai Wolf Parade – parte a aceluiaşi val muzical ca Arcade Fire, veniţi, la rîndul lor, tot din Montréal –, sînt creditaţi pe coperta acestui CD. (Întîmplător sau nu, tobele de pe „Wake Up“ sînt bătute chiar de domnul Thompson.)
The Amsterdams are astăzi o obsesie – acele synth-uri de care vorbeam înainte şi care sînt abuzate în fel şi chip pe album –, şi o direcţie – un tragism care-i apropie, în destule momente, periculos de mult de indie-ul canadian. Le stă mai bine astfel faţă de hormonala perioadă Adolessons, dar noile haine le sînt, în acelaşi timp, şi prea largi. Paradoxal, muzica trupei bucureştene sună cel mai bine atunci cînd cîntecele par a fi doar nişte crochiuri ale unor sesiuni fără scop, cînd se eliberează de tipar, cînd, măcar aparent, se complică. „Part of It“ e o improvizaţie ieşită dintr-o banală zi de studio a unor Animal Collective, dar, cu toate stîngăciile pe care le poţi descoperi acolo, asta nu-i distruge farmecul. Este joaca unor copii care au descoperit nişte jucării noi, cu care nu le este teamă să interacţioneze. Şi vorbesc aici de un instrumentar electronic care-i scoate cumva din rîndul genului pe care şi l-au asumat. „Country Holiday“ şi „Island of Love“, cu a lor uşoară patină Vampire Weekend, se înscriu decent în aceeaşi categorie, deşi nici una dintre ele nu egalează haosul acela seducător de pe „Part of It“. „Coalmine“ flirtează şi ea timid cu o astfel de estetică, însă cade prea repede în banal.
Acest nou album, al doilea din cariera The Amsterdams, le mută trupeţilor interesul în ale muzicii înspre o zonă ceva mai fertilă decît cel dinainte, dar aerul de neterminat, de neasimilat pe care l-am simţit mereu în muzica acestei formaţii rămîne nemişcat. Bunele intenţii nu reuşesc să acopere altfel decît parţial găurile stilistice, reprizele în care simţi că s-ar putea întîmpla ceva diferit sînt puţine şi nu ţin mult. The Amsterdams e o trupă care a evoluat, care s-a scuturat, pe ici-pe colo, de stîngăciile adolescentine de mai ieri. Care s-a aventurat cu un pas dincolo de mai vechiul conformism. Care a descoperit faptul că inserţia de sunete sintetizate şi un producător venit din altă zonă sonoră – este vorba de Cristian Ştefănescu aka Electric Brother – te aduc mai aproape de ceea ce mai înseamnă astăzi genul muzical căruia încearcă să i se circumscrie, unul care şi-a atins nivelul de competenţă, iar acum încearcă o mutare în lateral. Dar care nu are (încă?) tupeul de a se dezbrăca pînă la piele de nişte haine pe care le-a împrumutat de la alţii.
Paul Breazu este jurnalist.
Puteţi citi aici un text scris pentru Dilema veche de Andrei Haţiegan, liderul trupei The Amsterdams
Foto: Events