Filmism catifelat

● Paolo Fresu, Richard Galliano & Jan Lundgren, Mare Nostrum II, ACT, 2016. 

Uniunea Europeană face tot ce-i stă în putinţă să se replieze în faţa presiunilor ce-i urmăresc, de la o vreme fără nici o reţinere, destrămarea. Dintre măsurile radicale recente se remarcă eliminarea tarifelor de roaming din telefonia mobilă şi albumele Mare Nostrum (două, deocamdată) ale trio-ului format din trompetistul italian Paolo Fresu, acordionistul francez Richard Galliano şi pianistul suedez Jan Lundgren. Toţi sînt muzicieni forjaţi în colaborări internaţionale iar proiectul ce îi aduce laolaltă e publicat de nemţii de la ACT – motor al unei Europe muzicale integratoare.

Acest al doilea volum al proiectului oferă şansonete franţuzeşti, romanţe italiene şi folk baltic, plus versiuni cover după clasici ai avangardei muzicale din alte secole – „fonometricianul“ Erik Satie şi barocul Claudio Monteverdi. Atît Satie, cît şi Monteverdi sînt „de-ai casei“, fiind supuşi în mai multe rînduri unor prelucrări pe materiale publicate de ACT (Monteverdi a avut parte chiar primăvara asta de o antologie dedicată, menită să-i consolideze un soclu de înainte-mergător al jazz-ului). Totuşi, albumele proiectului sînt dominate de compoziţii originale ale celor trei protagonişti.

Există o oarecare înclinaţie spre italianism în Mare Nostrum II, după ce primul volum se prezentase ceva mai divers, mai exotic, mai euro-indulgent (includea chiar un omagiu pro-turc, sînt vreo zece ani de atunci, alte vremuri). Pe noul album lucrurile sînt mai centrate pe spaţiul franco-italian; în consecinţă muzica e ceva mai romantică, dominată de spirit amoros şi de promenadă.

Paolo Fresu se trage din Sardinia – una din cele cîteva „inimi“ ale Mediteranei, marea la care face referire numele proiectului. După cum am mai povestit şi în alte rînduri, Fresu e un purtător de drapel al jazz-ului romantic mediteranean, ajutat aici de acordeonul franţuzesc şi de pianul rarefiat într-o mai bună măsură decît pe debutul trio-ului, care fusese mai pestriţ-împrăştiat între ideile celor implicaţi.

Proiectul a fost conceput din capul locului să placă – ergonomic, lipsit de colţuri, fără abraziuni electronice ori coarde stridente. Trio-ul trompetă-acordeon-pian e oarecum neobişnuit; în lipsa desăvîrşită a vocii are misiunea de a conjura atmosferă, vremuri de altădată şi un puternic simţ al locului – cu precădere mediteranean (pe ici, pe colo, Lundgren contribuie şi cu momente mai „baltice“). Titlurile de rezonanţă feminină („Lili“, „Giselle“, „Aurore“) spun de asemenea ceva despre adresabilitatea acestui disc, conceput să deschidă apetitul pentru jazz unor firi care rîvnesc după concedii romanţioase pe terase bătute de briză.

E mai mult decît un album ambiental – nu se aud aici valuri, minimalisme ori înregistrări meteorologice, ci melodii catifelate, uşor ornamentate folcloric. Simţul locului e stimulat prin asocieri mentale pe care orice european le face cu texturile instrumentelor implicate şi cu unele acorduri despre care n-am putea spune de unde le ştim, dar cu certitudine le ştim de undeva. E vorba de un tip de folclor recent, care n-a apucat să intre în suficiente cărţi încît să putem acuza materialul de academism. Mai degrabă îl putem suspecta de filmism. Cel mai adesea asocierile provocate în ascultător vor fi cinematografice, trimiţînd la love story-ul alb-negru franco-italian care mai încălzea şi la noi spiritele colecţionarilor revistei Cinema în vremurile alb-negru ale comunismului. Era ceva în muzica acelor filme care le făcea să pară color, iar acele culori răzbat şi din muzica acestui proiect. Ţine şi Europa piept vremurilor cum se pricepe mai bine.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.