Festivalul „George Enescu” in progress

Ajunsă la o maturitate pe care doar festivalurile şi vinurile bune şi-o permit, dacă au condiţiile necesare, Festivalul Internaţional „George Enescu“ – cea mai complexă şi mai bogată manifestare culturală românească – împlineşte în această toamnă douăzeci de ani. O vîrstă la care, vrînd-nevrînd, patronii au trebuit să pluseze, din simplul motiv că magia există. Nu ştiu cîte milioane se adună la subtotal, dar rezultatul e un program consistent şi variat, garnisit cu nume pe care orice organizator de pe mapamond şi le-ar dori pe afiş.

Toamna este, prin definiţie, deopotrivă anotimpul abundenţei şi al culorilor, şi probabil că organizatorii au ţinut cont de asta. Astfel, programul artistic propriu-zis este susţinut puternic de noua identitate de brand, un exerciţiu cromatic foarte inspirat. Mult peste ce se face pentru brandul de ţară – dacă-mi este permis. La urma urmei, Festivalul „George Enescu“ este unul dintre puţinii ambasadori eleganţi pe care-i putem trimite prin lume, unul mai eficient decît orice reclamă cu poiene şi mînăstiri rulată pe Discovery. Avem, aşadar, şase secţiuni majore distincte, ordonate după un algoritm de culori care se regăseşte şi în aburii pastelaţi de pe programe şi materiale publicitare. În continuare, un ghid, policrom la rîndul lui, despre tot ceea ce cred că n-ar (fi) trebui(t) să rataţi. 

 Verde praz –  Mari orchestre ale lumii 

Concertul de deschidere a festivalului, cel susţinut de Residentie Orkest (Filarmonica din Haga) pe 1 septembrie, a purtat această culoare şi a propus două lucrări de marcă, semnate de George Enescu (Simfonia nr. 1) şi Dimitri Şostakovici (Simfonia nr. 10). Pentru amatorii de coincidenţe, între cele două simfonii există o legătură cronologică, lucrarea lui Enescu avînd premiera (la Théâtre du Châtelet din Paris) exact în anul în care se năştea Şostakovici, 1906. Peste exact o săptămînă, tot la Sala Palatului, London Symphony Orchestra s-a aliniat sub bagheta lui Horia Andreescu pentru o seară cu Glazunov şi Mahler, pentru ca a doua zi să schimbe dirijorul şi solistul pentru un program exclusiv germanic – cu Wagner, Beethoven şi Brahms. Faceţi-vă timp însă pentru seara de miercuri, 21 septembrie, cînd pianista Hélène Grimaud interpretează Brahms şi Ceaikovski, susţinută de Orchestra Dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia. Cercul verde se închide cu ultimul concert al acestei ediţii, susţinut de Orchestra Naţională a Franţei – cu Brahms, Enescu, Debussy şi Ravel în program.  

 Roz –  Concertele de la miezul nopţii 

Contrar aparenţelor, acestea se termină la miezul nopţii (sau puţin după), dar încep la zece şi jumătate seara, la Ateneu. Orchestra Baroc din Venezia a propus mult Vivaldi, plus Albinoni, Geminiani şi Tartini, dar, mai ales, splendoare pre-romantică (G.F. Händel) cu Il Complesso Barocco, dirijată de fondatorul Alan Curtis. În prima săptămînă, Orchestra de Cameră din Lausanne a susţinut nu mai puţin de trei concerte (exclusiv R. Schumann), toate supervizate de pianistul şi dirijorul Christian Zacharias, iar o săptămînă mai tîrziu vine rîndul preferatei mele, Kremerata Salzburg, dirijată de Cristian Mandeal, cu trei seri pline de Mendelssohn-Bartholdy. Solişti vor fi violonista Isabelle Faust (laureată a concursului Paganini în 1993, singurul violonist german cu această distincţie) – vineri, 16 septembrie, surorile pianiste Katia şi Marielle Labèque – pe 17 septembrie, plus pianistul Jean-Bernard Pommier în ultima seară – pe 18.  

 Portocaliu –  Recitaluri şi concerte camerale 

Oranjul ne-a luat tare din chiar a doua zi a festivalului, cu un recital de pian al franţuzoaicei de origine japoneză Akiko Ebi. Protejată a celebrei Martha Argerich şi fostă elevă la Conservatorul din Paris a lui Aldo Ciccolini, Akiko a interpretat lucrări de Bach, Liszt, Debussy, Enescu şi Kôji Toyoda. Tot la Ateneu, tînărul pianistul chinez Yundi a fost ghid într-o plimbare printre poloneze, mazurci şi nocturne. Considerat, la nici 30 de ani, unul dintre cei mai buni interpreţi ai lucrărilor lui Chopin, Yundi este cel mai tînăr cîştigător, la doar 18 ani, al concursului Chopin (iniţiat în 1927, şi care se ţine la fiecare cinci ani din 1955 încoace). Cvartetul Voces concertează duminică, pe 18 septembrie, avînd doi invitaţi de marcă: pianistul Horia Mihail şi violonistul Alexandru Tomescu. Două dintre vîrfurile festivalului vor fi, în opinia mea, recitalurile care vor avea în prim-plan Kremerata Baltica, dirijată de Gidon Kremer, şi Amsterdam Baroque Orchestra cu Ton Koopman la timonă, două dintre cele mai bine cotate orchestre de cameră din lume. Primii cu Bach reorchestrat – pe 21 septembrie, cei din urmă cu Mozart – pe 22 septembrie.  

 Albastru – Operă şi balet 

După Lohengrin şi Oedipe, Opera Naţională propune Evgheni Oneghin (pe 21 şi 23 septembrie), dar mai atractive par să fie spectacolele de dans şi balet de la Naţional. Sîmbătă, pe 17, un spectacol grandios, rezultat al unei colaborări între instituţii de operă şi balet din Saint-Étienne, Reims, San Sebastian şi Biarritz, intitulat Magifique. Marţi, 20 septembrie, un alt spectacol de balet cu o coregrafie modernă, Romeo şi Julieta, cu acelaşi conglomerat de artişti, plus Grand Théâtre de Luxembourg. Foarte interesantă se anunţă şi seara din 24 septembrie, la Opera Română, cînd Compania de Balet a Operei Române etalează trei momente distincte: Serenada lui George Balanchine, Falling Angels al lui Jiry Killian (muzica Steve Reich) şi In the Middle Somewhat Elevated, în coregrafia lui William Forsythe.  

 Verde –  Enescu şi contemporanii săi 

O secţiune consistentă, nume pe măsură. Ensemble Orchestrale de Paris a fost prezentă deja la Sala Radio, cu Nicolas Bacri, Anatol Vieru şi (ce bucurie!) Simfonia nr. 4 Los Angeles a lui Arvo Pärt în program. Duminica trecută a fost recital cu partituri de Zemlinsky, Webern, Bartók şi Enescu, cu Adrian Brendel la violoncel şi Tim Horton la pian, iar Gulbenkian Symphony Orchestra şi Filarmonica Naţională Maghiară au umplut Ateneul, cu Bartók, Enescu şi Britten pe ordinea de zi. În sfîrşit, ziua de 24 septembrie înseamnă două momente foarte interesante. La ora 11, la Sala mică a Palatului se întîmplă program consistent de Enescu, Ravel şi Debussy cu Philippe Graffin – vioară, şi Claire Désert – pian. După-amiază, de la ora 17, Ateneul e gazda unui recital de muzică şi poezie cu Victor Rebengiuc recitînd din Verlaine, Rilke, Esenin, Blaga, Ion Barbu ş.a., pe fundal sonor semnat Enescu, Stravinski, Ravel sau Prokofiev.  

 Violet – World music 

Am lăsat intenţionat la urmă această serie, fiindcă, iată, flacăra violet iese iar din anonimat şi aduce la Bucureşti cîteva nume de marcă ale foarte popularului gen numit muzica lumii. Joi, pe 15 septembrie, Orchestra de Cameră din Oraşul Interzis (au învăţat şi chinezii cum e cu marketingul!) vine la Sala Radio cu un program de muzică tradiţională chineză plin de denumiri exotice şi instrumente asemenea. Vineri, în aceeaşi sală, proiectul multinaţional şi experimental Inter-art, cu Grigore Leşe în postură de solist, plus Orchestra de Cameră Radio. Duminică seară, pe 18, avem recital Ustad Amjad Ali Khan & Sons (Amaan şi Ayaan), trei dintre maeştrii sarodului (instrument tradiţional din zona India-Pakistan-Bangladesh, care are 20-25 de corzi, asemănător unei lăute). Vineri, 23 septembrie, e seară de show cu strigături (la propriu!). Tunisianul Dhafer Youssef (oud, voce), unul dintre cei mai în vogă muzicieni contemporani (are la activ multe colaborări de prestigiu atît în world music, cît şi în jazz şi folk), vine cu a sa Divine Shadows Orchestra. 15 instrumentişti care ne vor trece prin toate formele de agregare a sunetelor, de la invocaţii şi rugi, pînă la afro-sufism şi electro-jazz. Gală de hipnotism modern marcă înregistrată şi, probabil, cel mai spectaculos moment ne-clasic al festivalului. Problema e cum împărţim banii şi, mai ales, timpul.

Cătălin Toader este jurnalist.