Fără metehne
● Space Needle, Space Needle, Fiver House Records, 2015.
Faptul că muzica românească a fost în mod tradiţional cu vreo douăzeci de ani în urma tendinţelor occidentale ne-a permis să prindem nişte valuri de revigorări internaţionale ale genurilor de altădată, să profităm de faptul că ne prind ele din urmă venind din direcţia opusă celei spre care ne îndreptăm. Nu-i nimic, din afară nu se vede, aşa că trăim momentul oportun pentru un val de trupe grunge/alternative, de data asta cîntat/produs cum se cuvine şi nu cum încercau – lăudabil, dar mai degrabă intuitiv – alternativii generaţiei Atomic. Deşi grunge-ul n-a trecut neobservat la noi, tinerii Costineştiului dînd unei „Smells like Teen Spirit“ conotaţii proprii studenţimii postdecembriste, nu putem vorbi de o generaţie grunge în muzica românească la vremea potrivită, nici măcar de una puţin tardivă. Bunele practici de imagine şi prezenţă scenică, tehnologia necesară, o dicţie credibilă în engleză, o cultură pop şi valori de producţie adecvate au intrat tîrziu în România – considerate chiar de unii dintre rockerii noştri drept obstacole formaliste în calea liberei creativităţi şi onestităţi. Radiourile şi mass-media anilor ’90 au contribuit din plin, aplicînd filtre de „calitate“ şi „relevanţă“ cu care s-a izbutit poziţionarea rock-ul mainstream al altora drept muzică underground la noi, în detrimentul unor bizarerii pop care altundeva şi-ar fi găsit locul în cadrul unor emisiuni umoristice.
Extrapolînd recomandarea făcută anterior într-un context nefericit cu privire la trupa Up to Eleven, e important de evidenţiat că alternativul bucureştenilor Space Needle beneficiază de meşteşugul producătorului britanic Adam Whittaker, care a ambalat sonor şi alte trupe cu adresabilitate internaţională (Grimus ori Toulouse Lautrec), scuturînd semnificativ concepţia românească despre managementul calităţii în muzică. Celălalt producător implicat aici e libanezul Sultan Nasser, actor mai vechi în industria noastră (iniţiator al proiectului Blanoz şi pionier al muzicii electronice româneşti în anii ’90).
Dincolo de inoportunul nume (să sperăm că americanii Space Needle nu au de gînd să se reformeze), grupul bucureştean ar putea deschide un turneu Soundgarden oriunde pe planetă şi, în ciuda declaraţiilor de presă timide care riscă să îi poziţioneze drept un tribute band, reuşeşte să cînte mai mult decît o derivată a muzicii îndrăgite de membrii săi. O componentă de brit-rock de rit vechi (bătînd chiar înspre The Cult) este altoită peste sound-ul grunge cu care s-a antrenat pînă acum vocalul Alex Purje prin numeroasele trupe-exerciţiu în care a activat (Rain District, Redrum Grunge etc.). Ceilalţi colegi se numesc Nicolae Aramă (chitară, venit de la veteranii OCS), Ati de Chile (tobe, venit de la Blanoz şi Les Elephants Bizarres) şi Călina Maria Curticăpean (bas, venită cu o notă de culoare improprie grunge-ului, menită să aducă trupa în modernitatea indie).
Albumul scurt, o încercare a mării cu degetul, a fost popularizat în oarecare măsură prin includerea cîtorva piese pe coloane sonore ale unor producţii cinematografice filmate în ultima vreme prin România – „Queen and Country“, „Fright Night 2“, „Dying of the Light“. Faptul că unele compoziţii par ţintite din capul locului pentru o astfel de poziţionare face ca materialul să nu aibă o coeziune conceptuală, fiind probabil antologat din cele mai reuşite bucăţi acumulate în portofoliul trupei. Metehnele alternativului românesc nouăzecist – afectarea mizerabilistă, cîntatul pe nas, implicarea politică, imnurile de festival al berii – au fost lăsate în urmă de Space Needle în beneficiul unei muzici cu care poate rezona şi un public internaţional. Grunge-ul şi rock-ul alternativ nu sînt, totuşi, world music şi nu au avut niciodată menirea de a promova un specific regional. A fost nevoie de Adam Whittaker pentru a aduce această revelaţie în România, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.