Familia Wakeman

1 februarie 2023   MUZICĂ

 Arena, The Theory of Molecular Inheritance, Verglas Music, 2022.

 Lalu, Paint the Sky, Frontiers Records, 2022.

Prog-rock-ul britanic, cu sensibilitățile sale pop și excesele glicemice peste o dibăcie muzicală adesea educată formal, a fost o sursă didactică pentru multe trupe rock (chiar alternativ/indie) de la noi, însă prea puțin recunoscută. Instrumentiști valoroși s-au folosit de gen în sens formator fără să-l importe propriu-zis în România; nu ne rămîne decît să-l urmărim la el acasă, unde continuă să înflorească chiar și într-un con de umbră comercial.

Nu doar Steven Wilson a avut un an intens, ci și celălalt Wilson esențial al prog-rock-ului britanic, Damian Wilson. Mai puțin antreprenor, mai puțin statornic (s-a perindat prin vreo cinci trupe din 2015 încoace), dar mai iubit în cercurile clasiciștilor – cei care ascultă Yes și Marillion mai mult decît Dream Theater ori Muse. O voce înaltă cu care m-am obișnuit greu, dar am găsit-o tot mai interesantă cu înaintarea în vîrstă a artistului și cu diversificarea modurilor în care și-a valorificat-o.

Materialele sale din 2022 aparțin unei categorii larg apreciate cîndva – a operelor rock bombastice cu contribuții din partea unei pleiade de prog-rockeri consacrați. E o comunitate care și-a dorit mereu să reabiliteze grandomania lui Rick Wakeman de a cînta pe o scenă în formă de castel, înconjurat de patinatori făcînd triple tulupuri în sincron cu solo-uri virtuoase de clape. Subiectele abordate în breaslă sînt epice și transcendentale – de la Regele Arthur la fizica cuantică – și cumva toate drumurile duc la Yes, adesea chiar printr-un membru al familiei Wakeman; în jurul clanului respectiv roiește întreaga scenă britanică a genului, inclusiv personajele principale de pe albumele aici prezentate.

Arena, trupa creată în anii ’90 de bateristul de la Marillion și clăparul de la Pendragon, a avut dintotdeauna o relație de mercenariat cu cei care au ocupat postul vocal; și invers, Damian Wilson a fost mercenar în cea mai mare parte a carierei – cu Landmarq, Threshold, Headspace (trupa unui membru al clanului Wakeman), iar acum își bifează și Arena în portofoliu; eveniment previzibil, mult prea amînat după unii.

Fiecare membru Arena mai activează în cîteva trupe, iar liderul Clive Nolan în peste o duzină de proiecte, multe cu ambiții de opere rock (unele alături de un membru al familiei Wakeman). Arena s-a dovedit un teren fertil pentru a altoi ceva Pink Floyd și ceva Marillion, adăugînd un strat de solemnitate peste influențele Yes. Trupa a excelat mereu în melodia vocală indiferent cine a preluat postul respectiv; prin participarea lui Wilson se atinge un apogeu care va face multe trupe ale genului să se întrebe dacă mai are sens să continue.

Celălalt album care a beneficiat anul trecut de serviciile vocale ale lui Damian Wilson aparține unui artist mai obscur, francezul Vivien Lalu, un mai tînăr fanboy Yes care a dat în ultimii ani o mînă de ajutor – ca producător sau clăpar –caselor de discuri specializate în rock progresiv (Frontiers, Inside Out și altele). A venit rîndul breslei să îi întoarcă serviciul, iar rezultatul e un album-eveniment pe care găsim, pe lîngă vocea lui Wilson, acompaniament din partea unor membri Dream Theater, Symphony X, Shadow Gallery, Kansas, Toto, Stratovarius, a unor tovarăși de instrument precum Clive Nolan, Vikram Shankar și... inevitabil, un reprezentant al familiei Wakeman. Conceptual, albumul e sobru și ancorat tematic în actualitate, preferînd comentariul social acolo unde alte proiecte de anvergură comparabilă (Ayreon, Devin Townsend) au mers pe mîna escapismului SF. Pare să se înfiripe un supergrup în jurul lui Viv Lalu, un veritabil All-Stars al scenei.

Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.

Mai multe