Exuberanţă şi vanitate

● Lindsey Buckingham, One Man Show, Buckingham Records, 2012.

Lindsey Buckingham e tipul din Fleetwood Mac care nu e nici Fleetwood, nici Mac, dar i-a împins pe bătrînii britanici în mainstream, în America – chiar în pop, ar spune unii – şi l-a ajutat pe Bill Clinton să fie ales în 1993, cu un cîntec de campanie (de fapt, umblă vorba că Buckingham a rămas în Fleetwood Mac la insistenţa lui Clinton). Infiltrat în trupă ca un cuc într-o familie nesuspicioasă de păsări cîntătoare, a adus-o şi pe nevastă-sa, dar şi succesul răsunător, iar unele albume Fleetwood sună ca nişte albume solo Lindsey Buckingham, cu acompaniament Fleetwood Mac. Există chiar un album – Under the Skin – pe care cîntă toată trupa şi, totuşi, a fost publicat ca album solo Lindsey Buckingham.

De data asta, însă, chiar avem un album solo, în toată puterea termenului. One Man Show e – titlul o arată – unul dintre cele mai solo albume solo pe care poţi pune urechea. Omul e singur cu chitara lui, nici picior de acompaniator, nici o trupă de zilieri care să-i umple spaţiile – o schimbare de atitudine de la vremurile în care mergea în turnee „solo“, acompaniat de şapte chitarişti. Nu m-ar mira ca tot el să fi instalat microfoanele şi să-şi fi organizat turneul. Sala, din fericire, nu e goală, se aud printre piese aplauze şi chiuituri, şi nu par măsluite (înregistrarea e live – cam devreme, după ce precedentul tot live a fost). Dar toate astea fac ca albumul să sune gol, spart, un pic schelălăit. Buckingham e departe de a fi un vocal excelent, deşi contribuţiile sale vocale la succesul Fleetwood Mac nu sînt de neglijat. Acolo, însă, nu se uită nimeni la limitările sale. În schimb, un album atît de solo precum acesta scoate în evidenţă vocea – mai ales lipsurile acesteia –, în condiţiile în care un chitarist de calibrul lui Buckingham se încăpăţînează să o folosească, deşi avea destule de arătat cu instrumentul său (nu degeaba e în topul 100 al chitariştilor din toate timpurile).

Albumul nu duce lipsă de virtuozităţi chitaristice, dar sound-ul preponderent folkist îl face să pară insuficient de prăjit, cu mult sînge şi zgîrci. Aici intervin, însă, gusturile – şi cu siguranţă sînt destui fani Buckingham care să aprecieze acest mod de prezentare drept unul inovativ, oarecum mai intim decît ne-am fi aşteptat de la un superstar rock. Supereroul chitarei e aici un trubadur care îşi prezintă piesele populare în versiuni care, conform propriilor afirmaţii, au trebuit intens prelucrate pentru a nu lăsa să se audă (pe cît posibil) lipsa acompaniamentului şi goliciunea sunetului. Din cînd în cînd, artistul maschează minimalismul situaţiei cu solouri exuberante şi cîntate din toţi bojocii, dar, cel mai adesea, lasă impresia că avem de-a face cu un proiect de vanitate, un păcat capital ce ne paşte pe toţi după ce o să vindem milioane de discuri. Selecţia e diversă, de la cîteva clasice Fleetwood („Never Going Back Again“, „Go Your Own Way“, o radical modificată „Big Love“), la piese de pe recentele albume solo ale lui Buckingham – cu precădere Under My Skin –, şi o surpriză instrumentală din vremurile în care acesta cînta cu fosta nevastă, sub numele BuckinghamNicks („Stephanie“). Apropo, mai cîntă cu ea şi acum, şi se plînge că nimic nu e mai chinuitor decît să te împiedice succesul de la a destrăma trupa în care colaborezi cu iubita care ţi-a dat papucii.

N-aş vrea ca nivelul de onestitate al acestei înregistări să inspire mai mulţi artişti să iniţieze o variantă muzicală a curentului Dogme95, în care nimeni nu mai face postproducţie şi toată lumea canalizează inspiraţia solitudinii spre un fel de folk post-Billboard. Sînt destule hituri testate pe acest album, care trec drept plăcute, pentru că sînt plăcute şi capabile să pună în umbră limitările tehnice ale înregistrării. Martorii evenimentului la care s-a tras acest material vorbesc elogios despre prestaţia lui Buckingham – şi sînt convins că pe bună dreptate. Dar avem, totuşi, un album mult prea solo.

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.