Extreme

● Coevality, Multiple Personalities, self release, 2021.

● Liquid Tension Experiment, 3, Inside Out Music, 2021.

Poate o barieră mai rigidă decît cea (stilistică și politică) dintre genurile muzicale este bariera dintre muzica cu glas și cea fără de glas. Un amic mi se confesa că a început să frecventeze festivaluri de muzică psi-electronică observînd că nu mai suporta să audă voce umană peste „muzică” (sau a început să nu mai suporte din pricina acelor festivaluri). Se nimeriseră în două zile consecutive un eveniment de supraexcitare psiho-somatică și un concert mai tradițional, sofisticat liric (ceva din aceeași tagmă cu Nick Cave), iar amicul mi se plîngea că nu mai poate să-l audă pe ăla cu problemele lui; că muzica ar trebui să fie un masaj erotic în timpul căruia ultimul lucru de care ai chef e să intre careva peste tine recitînd poezii.

N-am înțeles atunci perspectiva, însă în ultimii ani aud tot mai des argumentul, se corelează și cu alte activități mai orientate fizic/social („am venit la festival să mă simt bine cu prietenii, nu să mă uit la unu’ cum cîntă”), însă are și rădăcini mai tradiționale – în transele world music, în muzica ambientală homeopată care se vindea cîndva prin farmacii, în jazz-ul analitic pentru spectatori tolăniți într-un scaun de pescar și chiar în anumite nișe ale rock-ului: post-rock ori fusion-rock-ul progresiv.

Albumele pe care le recomand azi fac parte din ultima categorie, acea zonă demilitarizată în care îi mai prinzi pe ascultătorii de jazz cînd au chef de rock și pe cei de rock cînd ar asculta jazz, dar nu vor să pară pretențioși. Am ales două albume la extremele experienței profesionale, decalaj care însă nu se traduce și într-unul de calitate, demonstrînd că poate generațiile noi, pe care le tot acuzăm de deficit de atenție, misecuvinism și apropriere culturală, ar putea avea abilități de învățare mai eficace, ajung la performanță mai rapid decît generațiile predigitale. Chiar nu e mare diferență între albumul debutanților californieni Coevality și cel al veteranilor Liquid Tension Experiment.

Nu înseamnă că e la îndemîna oricui astfel de muzică. Coevality anunță pe pagina lor oficială că au lucrat la album zece ani – perioada facultății și încă ceva timp în paralel cu prima slujbă cinstită. E genul de album dedicat părinților, creația chitaristului Jon Reicher care are pe LinkedIn profil de dezvoltator de aplicații mobile, dar a absolvit Berklee, școala de muzică din care au ieșit (sau unde predau) cei de la Dream Theater. Tot acolo a absolvit și basistul Derrick Elliott, care poate ar trebui considerat protagonistul acestui album, căci vine cu o serie de inovații în sound-ul prog-bass ce captează imediat atenția, chiar și a unui profan. Nu e un debut care resetează genul, dar prog-rock-ul instrumental rareori a fost atît de fluid și organic.

La cealaltă extremă e capitolul trei al proiectului Liquid Tension Experiment, așteptat de mai bine de 20 de ani, inițiat ca hobby al lui Mike Portnoy pe cînd „juca” încă la Dream Theater. Componența e, de fapt, Dream Theater al anilor ’90 fără voce și cu basul manevrat de Tony Levin de la King Crimson. În anii ’90 fusese un debușeu pentru excesul de energie al cuplului Portnoy-Petrucci pentru prog-rockerii care, cum zicea amicul pomenit la începutul articolului, percepeau vocea drept un bruiaj peste muzică. Astăzi e un album-eveniment, un maraton de două ore – una de compoziții, una de improvizații –, virtuozități fusion ale unor rockeri încărunțiți de experiență (e bizar că Tony Levin pare cel mai tînăr în fotografii). Tehnic e tot un debușeu, de data asta provocat de sedentarismul carantinei, însă și o dovadă că multă lume a fost extrem de productivă în această perioadă și poate n-ar strica să mai avem astfel de sincope sociale, măcar un an din zece.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.