Extincție

● Baxter Dury, The Night Chancers, Heavenly, 2020.

● Jarv Is..., Beyond the Pale, Rough Trade, 2020.

Bărbatul alb heterosexual nu mai e doar o etichetă improvizată ironic, a devenit concept academic (așa-numitele „whiteness studies”) ori termen peiorativ („this century`s N-word”). Gazetele de stînga denunță acest segment social ca pe un trib căruia îi place să construiască zgîrie-nori și să poarte cravate (simboluri falice vestigiale) pentru a intimida triburile rivale. Cei de la The New Republic au calculat că în Marea Britanie primejdiosul grup constituie o minoritate de 10% din populație și totuși domină forurile decizionale și antreprenoriale.

Se invocă necesitatea unei revoluții, dar au apărut deja mișcări de rezistență. Pop-ul britanic dă semne de intransigență conservatoare, cu albume notabile de la doi purtători de costume (chiar cravate) peste trupuri intoxicate și versuri toxice: Baxter Dury și Jarvis Cocker.

Baxter Dury încearcă să iasă din umbra lăsată de mai celebrul său tată Ian Dury. Drumul pe care a apucat pentru a cîștiga distanță față de comparațiile inevitabile e însă riscant, rar călcat în zilele noastre. Șablonul după care Baxter și-a construit personalitatea artistică e Serge Gainsbourg – artist care n-ar putea exista azi, cu derapajele sale libidinoase și personalitatea de tip „ce-i în gușă și-n căpușă”. Baxter Dury actualizează puțin imaginea lui Gainsbourg pentru secolul curent, într-un mod care să-i poată oferi la nevoie scuza ironiei, însă senzația de autenticitate e puternică: s-a substituit braseria pariziană cu barul fish&chips, franceza cu accentul cockney, în rest albumul e un omagiu adus alcoolismului și heterosexualității eșuate, cu vini aruncate unor țapi ispășitori (pe piesa „Carla’s got a boyfriend” amenință că îl va bate pe actualul prieten al fostei iubite). Dacă reușim să trecem peste obstacolul liric, sound-ul e un contrast interesant de versuri bodogănite cu răgușeala mahmurului, sintetizatoare optzeciste și coruri feminine angelice care compensează refuzul artistului de a cînta – altă diferență față de Gainsbourg, care măcar încerca să cînte.

Jarvis Cocker a fost popularizat la noi de Marina Voica prin versiunea cover după hit-ul nouăzecist „Common People”. La el în Anglia e notoriu pentru a fi dat buzna pe scena unui recital al lui Michael Jackson în semn de protest față de delirul mesianic al regelui pop – văzut de unii ca un gest de sfidare meschină a nobilelor teme propovăduite de rege. Grupul Pulp s-a destrămat în urmă cu 20 de ani lăsîndu-l pe Cocker într-o situație de incertitudine cronică ce continuă pînă azi, cu albume sporadice și frecvente asocieri din mers cu alți artiști. Albumul publicat sub numele Jarv Is... e tot o improvizație alcătuită din înregistrări puse cap la cap de la diverse ocazii, inclusiv materiale live, cu o trupă londoneză de strînsură adunată pentru a răspunde unor invitații la festivaluri. Aproape fiecare piesă e în alt gen – un tribut Leonard Cohen, ecouri de David Bowie, un imn al carantinei, pop mormăit și chiar niște shoegaze tribal. Structura trupei vine cu un sound mult mai organic decît ce ținem minte de la Pulp, cu bas, tobe și pian însoțind versuri dense-retorice, mucalite și liber structurate: „Must I evolve? Yes yes yes yes. Can I stay the same? No no no no”.

Celebritățile pop pe care le-a dat tagma bărbaților albi heterosexuali cunosc un declin în popularitate – Leonard Cohen a apucat să plece înainte să fie luat la rost, Nick Cave mai reușește să distragă atenția cu alte probleme... dar, în general, topurile pop-rock de la finalul anului trecut arată o situație de evacuare, cineva îi împrăștie, iar alții noi nu par să se mai nască. Jarvis Cocker și Baxter Dury sînt specimene amenințate cu extincția.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.