Erotism vampiresc

● Jozef van Wissem & Jim Jarmush, Concerning the Entrance into Eternity, Insound Vinyl, şi The Mystery of Heaven, Sacred Bones, 2012.

Jim Jarmusch, stindardul cinema-ului indie, a urmat exemplul lui David Lynch şi s-a apucat de muzică. Ca şi Lynch, a cochetat mereu cu această dimensiune şi a colaborat adesea cu muzicieni de cele mai diverse facturi – Neil Young, Iggy Pop, rapperul RZA. Ca şi Lynch, e mai degrabă muzicant decît muzician, aşa că are nevoie de cineva care să ştie să umble cu instrumentele şi cine ştie ce alte scule or mai fi necesare, scop în care îl angajează pe Jozef van Wissem, alături de care a scos în 2012 cele două albume despre care am ales să povestesc aici. Van Wissem e un tînăr olandez lăutar (la propriu, cîntă la lăută) de şcoală minimalistă, cu puţin peste 10 ani de carieră în spate. Anii recenţi şi i-a petrecut în cîrdăşie cu Jarmusch, alături de care tot încearcă să compună o coloană sonoră. Mai precis, coloanele sonore par a fi gata, filmul e cel care întîrzie. Jarmusch a promis că va fi un film cu vampiri. Afirmaţia trebuie interpretată în acelaşi registru cu cea în care Lars von Trier a promis că va face un film horror (The Antichrist), unul SF (Melancholia) şi unul porno (Nymphomaniac).

Nu ştiu cît material de pe aceste albume se intenţionează a fi folosit pe coloana sonoră cu pricina, dar tot încerc să îmi imaginez vampiri seducînd şi salivînd însîngerat pe piesele astea, şi am dificultăţi. Titlurile mai ajută cît de cît în această privinţă: „He is Hanging By His Shiny Arms, His Heart An Open Wound“ îmi aminteşte de Luceafărul lucios din Twilight; „Concerning The Entrance Into Eternity“ ar putea captura dilema dezvirginării Bellei din acelaşi film; „The More She Burns, The More Beautiful She Glows“ este unica piesă cu voce – a Tildei Swinton, căreia Jarmusch i-a promis rolul vampiroaicei principale (în compania lui John Hurt) din posibilul film. Or, cine ştie, poate mă înşel eu şi au dreptate recenzenţii care afirmă că piesele astea exprimă de fapt teme proto-creştine.

Oricum, nu sînt distincţii semnificative între aceste două albume scoase pe măsură ce s-a acumulat suficient material pentru idee. Probabil vor mai apărea şi altele. Ambele conţin 4-5 piese minimalist-instrumentale a cîte 10 minute, ambientale în teorie, dar cîntate totuşi cu instrumente reale, ce sugerează prezenţa unui performer. Muzica ambientală (şi derivatele sale, precum post-rockul) şi-a propus, încă de la origini, să creeze stări în care ascultătorul pierde conştiinţa existenţei persoanei fizice care cîntă. Muzica de acest gen trebuie să sune ca o manifestare a ambientului şi să dea feedback înapoi ambientului, factorul uman e mascat (de aici şi necesitatea de a evita părţile vocale). Aceasta nu este însă şi opţiunea cuplului Jarmusch – van Wissem. Majoritatea pieselor sînt cîntate la o lăută rece, cu acorduri repetitive de complexitatea minimalistă a lui „melc, melc, codobelc“, ce se dezvoltă înspre zona hipnotică pe măsură ce Jarmusch aplică asupra lor feedback electronic (de chitară, în general) în crescendo, influenţat probabil de hipnoza drone a celor de la Swans.

Făcînd abstracţie de coloanele sonore de Hollywood, menite să promoveze cîte un hit MTV, acest gen de materiale reprezintă, totuşi, mai degrabă un produs conex, de augmentare a unui spectacol vizual, un nivel de rafinament adăugat unui film care există deja. Am impresia că Jarmusch abordează problema invers, încercînd să-şi imagineze filmul pe care l-ar putea face dintr-o astfel de coloană sonoră. Ca un experiment sinestetic, imaginea şi povestea se vor naşte din sunet. Am ascultat soundtrack-uri capabile să-ţi povestească filmul înainte să-l vezi (mă gîndesc la Blade Runner al lui Vangelis, aproape tot ce a făcut Morricone şi unele din isprăvile recente ale lui Nick Cave), însă muzica de pe albumele aflate aici în discuţie are mai multe în comun cu colaborarea Jarmusch – Neil Young (de pe western-ul Dead Man), decît cu lamentaţia gotică ori tensiunea erotică vampirească. Dar, desigur, vorbim de Jarmusch, de la care, indiferent ce am aştepta, vom avea parte de o surpriză.

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.