Emoţii distincte

Patty Griffin, Servant of Love, Thirty Tigers, 2016. 

„Oamenii mari“ obișnuiesc să ironizeze adolescenții suferinzi de inimi frînte și dragoste neîmplinită, de parcă ar fi o boală a copilăriei, o formă de oreion față de care devii imun cu vîrsta și face subiectul serialelor pentru tineret; în schimb, cînd ei înșiși se trezesc în situații de insuficiență romantică pe la 40-50 de ani, lucrurile devin de-a dreptul tragice. Ulterior, la bătrînețe, oamenii devin mai raționali și strategici în alianțe romantice, însă vîrsta de mijloc e cea la care se suferă cu adevărat și, mai rău, în tăcere. Patty Griffin a decis totuși să nu tacă după despărțirea de Robert Plant, iar albumul ei de despărțire, Servant of Love, a ajuns finalist la premiile Grammy. Plant se eschivează, se dă ocupat cu ai săi Space Shifters și se preface că nu aude. Singura sa replică e că s-a săturat de zigzagul transatlantic, iar lui Patty nu-i plăcea cidrul. Cei doi s-au găsit unul pe altul în mijlocul aventurii country a lui Plant, ulterior colaborărilor sale cu Alison ­Krauss, iar o vreme au cîntat chiar împreună. Acum Plant s-a întors acasă și la campania sa world music inițiată împreună cu Jimmy Page în anii ’90 (ori prin Kashmir, dacă ținem neapărat să mergem la izvoare). Patty Griffin s-a întors la folk-ul ei americano-centric, însă mai puțin american decît înainte să-l cunoască pe Plant.

În tinerețe, Patty Griffin a fost standardul de starletă folk americană, invitată adesea să cînte patriotic și impersonal, despre țară, popor și istorie, dînd frecvent tîrcoale premiilor Grammy – data trecută chiar cu un album gospel, Downtown Church, atipic pentru vocea ei foarte albă. Servant of Love este la celălalt capăt al spectrului emoțional – extrem de intim și melancolic, cu versuri directe încărcate de chestiuni rămase nespuse de undeva, ținute prea mult sub capac. Ceea ce rămîne statornic în lirica sa e filonul creștin, iubirea fiind tratată aici ca noțiune largă, biblică, și nu doar ca interes biunivoc (reproșul e mai degrabă biunivoc aici). Sound-ul cochetează subtil cu direcția intereselor recente ale lui Robert Plant (și a colaborărilor muzicale dintre cei doi) în sensul că folk-ul clasic al artistei, cîndva curat american, prezintă aici ornamente stilistice de proveniență europeană și nord-africană. Nu avem o trupă exotică de acompaniatori, însă spiritul world music freamătă în acordurile unor piese ca „Everything’s Changed“. Principalul acompaniator este producătorul Craig Ross, pe seama căruia se pot pune astfel de decorațiuni nonamericane, precum și evitarea în cea mai mare parte a percuției folk standard. Ar putea fi și o tentativă a artistei de a rupe relația cu un trecut convențional, urmînd exemplul colegei și frecventei colaboratoare Emmylou Harris. Poate fi și un semn al devenirii indie, fiind vorba de primul material scos de artistă prin propria casă de discuri, detașată de orice așteptare și influență exterioară.

Blues-ul este prezent în măsuri copioase („Hurt a Little While“), alternat cu piese de alte facturi – puțin country-rock („There Isn’t One Way“), puțin jazz („Noble Ground“), balade de pian romantice, simplificate pînă la coloana lor vertebrală (piesa de titlu), ori balade de chitară morbide cu influențe irlandeze ­(„Good and Gone“). O sumedenie de stiluri și influențe se întîlnesc în acest album eterogen stilistic și emoțional; totuși, se evită orchestrațiile sofisticate în beneficiul unui sound aerisit, în care instrumente diferite sînt puse în slujba unor emoții distincte. Dacă în folk-ul comun (și cel din trecutul mai convențional al artistei) cîntecele încearcă să spună ceva și sînt menite a da de gîndit, aici avem un album care își propune să răscolească și să dea de simțit. 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.