Efecte psihotrope

● Stian Westerhus, Redundance, House Of Mythology, 2020.

● Bohren & Der Club of Gore, Patchouli Blue, Ipecac Recordings, 2020.

Am mai scris despre acești muzicieni de la marginile universului jazz, despre care puriști ca Mihai Iordache mă mai ceartă că îi încadrez în jazz deși n-ar trebui – e vorba de chitaristul norvegian Stian Westerhus și nemții Bohren & Der Club of Gore. Ne-au vizitat și unii, și alții, nu chiar la începuturile carierelor lor, dar sînt totuși ceva ani de-atunci, ne amintim ca prin ceață – altă lume, alt univers, oameni altfel mergeau în cluburi să vadă pe cineva cîntînd live. S-au scris și cronici despre asta, trebuie să fi fost adevărat.

Deși l-am prezentat atunci drept colaborator al unor veterani scandinavi ca Sidsel Endresen și Nils Petter Molvær, pe Westerhus l-am văzut live drept chitarist al grupului Ulver. Acea schimbare de anturaj explică forma pe care a luat-o noul său album (și precedentul), precum și faptul că e publicat la House of Mythology, casa de discuri a trupei menționate care trădase scena metal în moduri traumatizante pentru fani. O trădare de o gravitate similară săvîrșește și Westerhus față de scena jazz (pentru cei care consideră că n-a cîntat niciodată așa ceva, apelez la reductio ad diplomum – jazz scrie pe diplomele de licență și masterat ale chitaristului).

Consacrat drept torționar al chitarei, explorînd mereu limitele instrumentului, vremurile recente ni-l prezintă pe Westerhus tot mai tentat să-și folosească vocea – una cu pronunție neclară, oarecum bizară, apropiindu-se mai degrabă de bolboroseala răposatului Scott Walker decît de un cîntat cinstit pe note și refrene. Măsura în care își distorsionează vocea nu e la fel de extremă ca modul în care obișnuia să-și maltrateze chitara, iar adăugînd niște rudimente de secțiune ritmică și beat-uri digital pop iese chiar un album accesibil – un hibrid art-rock între Ulver, Scott Walker și ce știam despre Westerhus de mai demult (solo-uri bruște, stridente, de chitară în muzică ce nu pare gîndită pentru chitară). Am ratat albumul precedent care îi anunțase noua direcție, așa că Redundance a fost una dintre surprizele majore ale anului trecut, o nouă formă muzicală subordonată calificativului „psihedelic”.

Urmărind un efect psihotrop similar, însă cu alte instrumente și fără voce, Bohren & Der Club of Gore se vînd încă sub etichetele horror-jazz ori doom-jazz, deși sound-ul lor e încartiruit într-un omagiu Angelo Badalamenti cu mai mult contrabas și sintetizatoare. Au rămas la casa de discuri a lui Mike Patton așa cum i-am lăsat la cronica albumului precedent (a trecut destul de mult), însă au dobîndit mai multă experiență în magia neagră pe care o emană piesele lor, depășind condiția plictisului programatic. Nu s-a schimbat rețeta, e aceeași alternanță de pian morbid și saxofon văitat cu un fundal de bas solemn, tobe aproape inexistente – nu se mai recunoaște nimic din originile rock ale grupului (la chitară au renunțat în anii ʼ90). Totuși, noile piese reușesc în limitele austerității autoimpuse să țină auditoriul captiv, hipnotizat ori vinovat. Pe muzica acestei trupe apa curge mai încet la robinet, ninsoarea bate altfel, veiozele pîlpîie.

Prin asta, grupul se alătură unui club exclusivist de proiecte – vezi și Sunn O)))) – care mizează pe metodologie și pe tenacitatea picăturii săpînd în piatră. A recomanda o trecere în revistă a întregului lor portofoliu ar însemna a recomanda surmenarea, dar cred că noul album e cel mai melodios și mai plăcut al lor. Poate și cel mai puțin experimental, fără sunete neobișnuite ori ambianță drone, se cîntă melodii intense de la un capăt la altul, într-o atmosferă tenebroasă inspirată de Twin Peaks și poate de proiectele ambientale ale lui Mike Patton (albumul ambiental Fantomas, colaborarea cu Kaada).

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.