„Echipă reprezentativă“
● Moon Museum, From No To Nowhere, Fiver House Records, 2018.
A venit și în România vremea supergrupurilor, un termen cîndva legat de oportunități de monetizare și vînzări irezistibile, care însă rareori au fost mai mult decît o toană colectivă, și chiar mai rar și-au împlinit promisiunile financiare. Nume ca Neurotic Outsiders, Zwan, Them Crooked Vultures ori Audioslave s-au dovedit a fi aventuri efemere, proiecte uitate deja, ceea ce nu se poate spune despre trupele din care provin membrii lor. Am dificultăți în a identifica în rock-ul alternativ un astfel de proiect capabil să acumuleze o oarecare longevitate – The Dead Weather?
Cu Moon Museum se încearcă și la noi așa ceva. E posibil ca lucrurile să evolueze altfel pe aici, căci românii au un puternic simț al „echipei reprezentative“, al grupurilor de eroi aleși ai neamului – din fotbal, gimnastică, olimpiade de matematică, jocuri video. Vedem astfel de proiecte ca pe pîlcuri de viteji cu o misiune mai înaltă decît rostul lor individual. Mai ales că în echipa Moon Museum participă cîțiva artiști care ocupă în istoria rock ului alternativ românesc locul pe care în fotbal îl are generația de aur a anilor ’90. Păstrăm proporțiile, desigur, căci muzica românească n-a penetrat internațional cum a făcut-o fotbalul românesc cu ajutorul sus-numiților (decît la Eurovision, unde se ajunge cam ca în Europarlament, deci nu se pune). Dar de muncit, studiat și flămînzit pentru ca rock-ul alternativ românesc să existe, să țină pasul cu lumea largă și să se propage ireversibil, aici comparația cu eroii fotbalului nostru nu e exagerată.
Pe Oigăn l-am văzut la începutul anilor ’90 cîntînd la un banchet studențesc într-o cantină din Cluj. Era un idol local între studenții vremii, cu o formă sau alta a Talithei Qumi a sa. În SUA, artiști cu activitate mai puțin temeinică decît a lui trec azi drept legende. Dan Byron a hărțuit muzica pe toate căile, de la cîrdășia cu underground-ul metal (proiectul RA) la mai popularele Urma, Kumm și proiectul său de bază, de largă apreciere în rîndurile studențimii. Frații Proca din Robin and the Backstabbers s-au scăldat și ei în multe ape – alături de Grimus sînt printre pionierii care au scos în România primele materiale cu sound occidental și producție impecabilă. Lor li se alătură pe acest album cîțiva musafiri – jazzistul Iordache (prin a sa casă de discuri a ieșit albumul), Andrei Fîntînă (unul dintre Backstabbers) și Dominic Csergö (Urma). Numele mai puțin cunoscute, Ana-Maria Crișan și Mihai Grama, se ocupă de voce, cînd în duet, cînd laolaltă, ceea ce face ca piesele să tragă în direcții diferite. Nici limba nu e statornică – engleza și româna alternează într-o manieră cam derutantă, subminînd coerența cuprinsului. Publicul de concert tolerează această eterogenitate, însă ca strategie de marketing albumul nu poate fi perceput altfel decît ca o colecție eterogenă, alcătuită din mers fără a fi pusă în slujba unui concept. Pînă și producția e fluctuantă, sugerînd că piese diferite s-au înregistrat în locuri diferite. Coordonatele stilistice se pot intui din preferințele declarate ale grupului – Wilco, Beck etc.
E poate o meteahnă a rock-ului românesc, această incapacitate de a închega concepte și de a coordona proiecte. Nici unul din grupurile care au contribuit aici nu a excelat în acest sens, încercînd mereu noi scheme, deși membrii lor au fost mereu în miezul scenei noastre alternative. Rămîne de văzut cît ajută reputația, căci puține grupuri de la noi au pedigree-ul Moon Museum, iar potențialul se cuvine exploatat mai mult decît pentru o colecție de piese adunate incidental pe același album.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.