Drama King

● James Blake, Overgrown, ATLAS, 2013.

Dacă noile MTV-uri – MTV-ul acela privit ca agregator şi emulsificator generaţional – aveau nevoie de puţină melodramă, numele ei a fost să fie James Blake, iar nu James Blunt.

La sfîrşitul lui 2010, „Limit to Your Love“, cover-ul după piesa canadiancei Feist, îl viraliza cu succes pe tipul ăsta coborît din nordul Londrei. Bine, înainte de acest moment, „CMYK“, un cîntec de pe EP-ul cu acelaşi nume, dăduse deja o mînă bună de ajutor, ajungînd să-şi cîştige statutul de „Record of the Week“ în show-ul de pe BBC 1 al lui Nick Grimshaw, pentru a primi, astfel, credit din partea altor DJ-i de radio şi a impune un sound care, fără să fie din cale-afară de original, apela oarecum firav curentul muzical under- şi overground al momentului, dubstep-ul, mixîndu-l cu accente din soul, R&B şi jazz şi cu o voce-instrument, jumătate Thom Yorke, jumătate Antony Hegarty, aptă să ajungă drept la inima albastră a publicului. James Blake, debutul pe album din 2011, îi menţinea muzicianului britanic obsesiile pentru genurile enumerate mai sus, transformîndu-l, totodată, într-un star – oarecum minor, dar totuşi star – al muzicii momentului.

Pe cel mai nou album al său, Overgrown, Blake nu-şi abandonează stilistica. Flirtînd cu întunericul, narcoza şi romantismul, scrutînd cele mai accesibile zone ale aceloraşi bule muzicale, el vine, totuşi, cu noutăţi: vocea nu îi mai stă ascunsă în spatele efectelor, devenind, pentru prima oară în scurta, dar, iată!, prodigioasa lui carieră, vedeta propriei muzici, iar scriitura cîştigă în coerenţă, ajutîndu-l pe englez să construiască o operă mai consistentă decît cea dinainte, fără a se aventura mult prea departe de teritoriul căruia i s-a circumscris cu James Blake.

Overgrown ascunde sub aparenta inaccesibilitate destulă marfă pentru toată lumea. „Retrograde“, lead single-ul albumului, se foloseşte de armonii şi un infinit clap pentru a deveni un imn emotiv al tuturor iubirilor din lumea asta. Colaborarea cu Brian Eno, „Digital Lion“, e o dimineaţă ambientală încărcată cu percuţii şi sub-başi, petrecută într-un club al vreunei Ibize nouăzeciste. „Voyeur“ e letargică pînă cînd abuzează de un cowbell pentru a se transforma într-un simulacru acid house cărui nu-i lipsesc, touché!, sintetizatoarele-sirenă. RZA îşi împrumută vocea pentru „Take a Fall for Me“, o piesă care vînează esenţele fine ale epocii Massive Attack, fără a reuşi, din fericire, a se apropia prea mult.

În fapt, aş putea spune că proaspătul album al lui James Blake e cel mai interesant album de trip hop al unui moment din istoria muzicii în care nimeni nu mai face trip hop. Funcţionînd în aceeaşi filozofie a colajului, scrutînd o estetică sonoră în care atmosfera e mai importantă decît orice altceva, manipulînd superficial clişeele muzicii de dans, Overgrown îl plasează, foarte probabil, pe James Blake în aceeaşi zonă de confort pe care i-o săpase primul LP, păstrîndu-i privilegiile de star – unul minor, cum spuneam – al muzicii electronice de inimă albastră pentru noua generaţie.

Paul Breazu este jurnalist.