Două fațete dense

3 iulie 2019   MUZICĂ

● William Patrick Corgan, Ogilala, Martha’s Music, 2017.

● Smashing Pumpkins, Shiny and Oh So Bright Vol. 1, Napalm Records, 2018. 

A fost o obligație ideologică a trupelor grunge de la începutul anilor ’90 să se expună unor scandaluri și riscuri legate de droguri, alcool ori sinucidere. Deși provin de la marginea scenei respective (granița dintre grunge și prog-rock), nici Smashing Pumpkins n-au scăpat de afectările respective, însă în cazul lor pionul de sacrificiu a fost toboșarul Jimmy Chamberlin – un membru mai puțin vizibil, teoretic, deși problemele sale au dictat fluctuațiile existenței trupei. Cumva, omul a ajuns și în topul Rolling Stone al celor mai buni bateriști din toate timpurile și rămîne individul fără de care -Pumpkins ar fi cîntat cu un drum -machine (format în care ar fi trebuit să aștepte anii 2000 pentru a fi băgați în seamă).

În 2018, Chamberlin și chitaristul -James Iha au revenit pentru a relansa încă o dată trupa cunoscută pentru fizionomia anti-rockstar a liderului decrepit Billy Corgan. Ajutați și de noul chitarist Jeff Schroeder, au scos primul volum al unei serii de albume promisă sub titlul Shiny and Oh So Bright. Oarecum inexplicabil, Billy Corgan a precedat/dublat această resuscitare cu albumul solo Ogilala, precum și cu un turneu solo imediat după turneul de reuniune al trupei. Straniu e și faptul că producătorul Rick Rubin s-a implicat pe ambele discuri, în consecință avem de a face cu o canibalizare reciprocă între Corgan și Smashing Pumpkins. Din cele două materiale ar fi ieșit un album de revenire puternic, însă niște calcule contabile au dus la aceste două fațete cu jumătate de potențial. Fațeta solo oferă mai multe surprize, beneficiind de experiența producătorului Rubin cu albume premium-solo, cu sound impecabil (vezi seria Johnny Cash).

Ceva nu e curat nici la capitolul imagine, „alternativul“ Corgan al anilor ’90 transformîndu-se treptat într-o făptură bizară ce seamănă tot mai mult cu fondatorul Bisericii Sataniste (recent a și fost văzut în cîrdășie cu Marilyn Manson), încercînd să distileze ingrediente gotice care, dincolo de vestimentație, videoclipuri și subtitlul noului album („No Past. No Future. No Sun“), nu prea au de-a face cu Pumpkins. Trupa pare mai preocupată să țină pasul cu Arcade Fire și o face cît se poate de concis, într-o jumătate de oră adecvată pentru un EP (model de zgîrcenie consacrat de Kanye West). E o reuniune ce parcă i-a surprins pe membrii grupului mai mult decît pe fani.

Altfel stau lucrurile pe albumul solo, pentru care Corgan (semnat de data asta William Patrick) pare să-și fi păstrat ideile bune, oferindu-le într-o manieră mai intimă decît atunci cînd încercase să lanseze supergrupul Zwan. În format solo, Corgan nu are sound-ul dens-suculent al materialelor de glorie Smashing Pumpkins – bateria absentează, cred, cu desăvîrșire, instrumentația e un pat subțire de chitară, sintetizator, viori ocazionale, pe care se lăfăie un Corgan cînd confesional, cînd tributar („Zowie“ e închinată lui Bowie).

Avem totuși două albume dense, ară-tîndu-ne un Corgan capabil încă să compună și să exploreze în variate direcții. Nu transpiră din muzica sa bizareriile pe care le mărturisește în interviurile recente (a acuzat ocazional sexo-marxismul, iar într-o emisiune recentă a relatat fără să zîmbească întîlnirea cu un vîrcolac). Nu știe nimeni ce e în sufletul lui Corgan, iar cele două seturi de piese – un potențial album mare spart în două calupuri cam incoerente – sînt tot ce avem acum la dispoziție pentru a-l analiza pe acest artist esențial al anilor ’90. E posibil ca Smashing Pumpkins să se fi reunit prea devreme, puteau să aștepte ca Pitchfork să dea tonul resuscitării scenei alternative de pe MTV-ul anilor ’90.

Billy Corgan va concerta pe 9 iulie la Arenele Romane din București.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.

Mai multe