Do Believe the Hype!

● Black Midi, Schlagenheim, Rough Trade, 2019. 

Trăim de un car de vreme într-o mantră funebră: britpop/rock-ul indie – știți, genul acela cîntat în principiu de niște băieți albi, unii mai extravaganți, alții mai contraria(n)ți, unii mai tocilari, cu chitări, tobe, poate și o clapă – a murit. Context să tot fi fost, după ultima paradă grandioasă a încă unei resurgențe, întîmplată în deceniul trecut. Colapsul presei muzicale britanice este, cu certitudine, una dintre ele. (Cuplați-o cu apariția unor bule media specializate care au început să refuze monocultura.) Impotența (est)etică a genului în sine ar putea fi alta. Regula ciclicității în ecosistemul pop s-ar putea alinia explicațiilor – Dorian Lynskey punea acum cîțiva ani dispariția genului pe seama corecțiilor făcute de piață, după ce vîrtejul speculativ a ajuns în punctul de fierbere –, dar asta este deja o altă discuție. În timp, un proiect admirabil, precum The xx, sau o (aparent) (re)reconvertită formație Radiohead (God Save the King of Limbs!) păreau să deschidă o cale, dar lucrurile au stat exact pe dos. Iar asta, poate, spre binele amintitului ecosistem, care, chiar dacă poate trimite o piesă precum „Chasing Cars“ (2006), a grupului Snow Patrol, în istorie pentru a fi cea mai difuzată repriză muzicală pe posturile de radio din Marea Britanie în acest secol, face loc apariției unei formații numite Black Midi.

Ironia stă bine-mersi la locul ei: „black MIDI“ este un gen muzical ultracontemporan care implică folosirea fișierelor MIDI pentru a crea piese conținînd, în unele cazuri, miliarde de note; „black“ pentru că, privind o astfel de piesă notată în forma standardizată, portativul ar fi acoperit integral de o pată neagră. Black Midi nu face asta, dar analogia, dacă o proiectezi pe necropola indie pop-ului britanic, funcționează. Ieșind dintr-o metodologie pe care o performa și This Heat, una dintre cele mai bulversante și leftfield formații din era (post-)punk a Marii Britanii, muzica BM de pe albumul de debut, Schlagen­heim, este rezultanta procesării unor jamming-uri prestate cu cîteva viteze în plus față de combo-ul lui Charles Hayward – „Stock car racing, / Speedway, / Old greyhounds, / New old grounds. / This new city, / This new town, / This new sound, / This new ­ground“ –, a unei sensibilități post-hard­core, a unei foarte transparente declarații de dragoste pentru math rock, măcar prin ușurința cu care tobele lui Morgan Simp­son se pot plasa în rolul principal, à la John Stanier, și a altei afinități detectabile cu ușurință, rock-ul progresiv, fie el englez (King Crim­son, Soft Machine, Blossom Toes) sau german. O genealogie care nu are de ce să sune straniu pentru o trupă al cărei prim release a fost o casetă audio pe care se auzea ceea ce au împărțit cu nimeni altul decît Damo Suzuki – vocea cu care Can a înregistrat Tago Mago și Future Days, printre altele – pe scena pub-ului The Windmill din Brixton. Pe Schlagenheim, Black Midi construiește constant, din piesele acestui puzzle, un peisaj într-o dinamică ce obosește arareori, balansînd perfect între puseuri eroice și stopuri frivole, între cavalcade distopice și ieșiri în decor cvasipastorale. 

Paul Breazu este jurnalist.