Dintr-un univers paralel
● Ilie Stepan Project, Lumina, Soft Records, 2012.
Diabolus in Musica nu este doar un album Slayer, ci şi o denumire consacrată pentru un aspect pur tehnic – tritonul, rămas în istorie drept un element de structură muzicală asociat cu lucifericul, din motive neclare: poate din cauza lui Liszt, care s-a bazat pe el pentru a descrie acustic Iadul, poate din cauza atmosferei sumbre pe care o poate stîrni, ori a evitării sale persistente în muzica ecleziastică. Rockul a profitat din plin de acest element, unul dintre ingredientele care i-a inspirat pe esteţii ultramoralişti să acuze genul de decadenţă şi instigare la emoţii indezirabile. Pînă şi cei de la Beatles – indivizi rămaşi în memorie drept destul de drăgăstoşi – au fost trecuţi prin ceaunul judecăţii morale pentru asumarea unui sound bazat pe diabolus in musica. L-o fi împins asta pe John Lennon înspre obsesia sa tardivă pentru culoarea alb? Rockerii sînt, sub aspectul ăsta, de două feluri: cei care se complac în acuzaţii, încercînd să întoarcă poziţia defensivă în folosul propriei imagini; şi cei care iau atitudine, măsuri concrete, să arate că lucrurile nu stau chiar aşa. În această a doua categorie intră practicanţii rockului „alb“, ultrapozitivist, bombastic pînă la operativ, consacrat de Jesus Christ Superstar şi evoluînd în zilele noastre în progressive rockul penticostal (Spock’s Beard), ori, dacă optimismul invaziv e amestecat cu puţină încruntare creştinească, în white metal (Tourniquet).
Nu mă pricep la muzică într-atît încît să îmi dau seama dacă Ilie Stepan se foloseşte de tritonul diabolic sau nu (de fapt, nu mă pricep deloc la muzică). Dacă Dumnezeu face totuşi abstracţie de ingredientele structurale ale sunetului, are destule motive să fie încîntat de modul în care proiectul-mamut despre care discutăm aici (patru ore de muzică, pe trei CD-uri şi un DVD) împarte Lumină, începînd chiar din titlul ce îl recomandă drept coloană sonoră a sărbătorii pascale – cel puţin la un nivel superficial, căci metafora titlului acoperă multiple straturi semantice, de la nivel personal pînă la nivel macrocosmic. Deşi rostul de a fi al rockului ca gen a fost acela de a disputa autoritatea, Ilie Stepan se foloseşte de el pentru omagierea autorităţii. Ilie Stepan nu e născut ieri, alaltăieri, ci undeva în afara timpului. În anii ’70, a cîntat cu pionierii progressive ai Timişoarei, Progresiv TM, apoi cu folkiştii-rockeri Pro Musica (care aveau să ofere şi un imn al Revoluţiei din ’89). România n-a fost şi nu e nici acum pregătită pentru muzica lui Ilie Stepan. Nu ştiu dacă va fi vreodată – timpul rockului progresiv orchestral (în sensul real al termenului, nu al paradelor de modă numite în vremurile astea rock simfonic) nu prea pare să se fi intersectat cu istoria noastră, iar la nivel internaţional a cam trecut. Trupele care s-au aventurat în proiecte de această anvergură, în ultimul deceniu, se numără pe o mînă – Ayreon, The Protomen şi Devin Townsend îmi vin în minte, însă Lumina le depăşeşte ca întindere şi eterogenitate stilistică, încorporînd secţiuni semnificative de folk, folclor pursînge, electro şi muzică ambientală. De la o piesă la alta, se trece de la chitara space rock la frunză, drîmbă, chiar la bici, prin beat-uri şi clape şaptezeciste, contribuţii ale unei liste de colaboratori mai lungă decît spaţiul alocat acestei rubrici. Prefer să nu pomenesc pe nici unul, decît doar pe cîţiva, şi să las articolul să graviteze în jurul posesorului viziunii: Ilie Stepan.
Publicul care va asculta acest material nu e suficient încît să justifice investiţia efortului şi a anilor consumaţi cu producerea sa. Albumul are relevanţă ca eveniment, e impresionant prin faptul că a avut loc; în schimb, muzica sa pare făcută pentru o Românie dintr-un univers paralel, în care Ilie Stepan probabil se mai teleportează din cînd în cînd. E o Românie a idealurilor înalte, împlinite prin sacrificiu personal, în care creştinismul e o manifestare hippie şi rockul progresiv e o coloană sonoră a meditaţiei transcendentale. Albumul facilitează cît de cît această teleportare, însă nu sînt convins că actuala configurare a creierelor noastre îi este propice.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.