Din (prea multă) izolare
● Nick Cave & Warren Ellis, Carnage, Goliath Enterprises Limited, 2021.
Cînd, acum doi ani, pe Ghosteen, nu mai era neapărată nevoie de Bad Seeds pentru a exista un album Nick Cave and the Bad Seeds, știai că binomul acela care a produs albumul amintit, vocalistul însuși și Warren Ellis, devenea suficient pentru a „desena” sound-ul pe care vocea unui Cave mai penitent ca niciodată să se poată așeza atunci, pentru ca nici un obstacol să nu-i stea în cale. Pe undeva simptomatică – să presupunem că rock-ului i-ar fi greu astăzi să mai susțină introspecția –, alegerea stilistică a celor doi australieni, o ramă electronică ornată consistent cu noise și drone, străpunsă din cînd în cînd de piane și viori, pare justă. Cu atît mai mult cu cît ea vine de la muzicieni care au un portofoliu important de soundtrack-uri lucrate în tandem. Venit din 2016, de la începutul documentarului lui Andrew Dominik, One More Time with Feeling, un dialog își poate găsi astăzi, în consecință, sensul:
„– Cred că este evident, cîntecele tale au devenit din ce în ce mai puțin narative. Există un motiv pentru asta? Ce vreau să spun este că eu, personal, am nevoie de o schemă narativă a vieții, de ceva predictibil, de ceva care să aibă o logică internă...
– Da, cîndva, în acea lungă perioadă a vieții mele în care aveam nevoie de asta, scriam povești care păreau să aibă coeziune, progresie, logică. Dar nu mai cred deloc într-o narațiune cursivă. Nu mai cred deloc că viața trebuie să arate așa. Simt că există fracturi, momente în care timpul se comprimă, accidente stivuite peste alte accidente. Nu există neapărat o logică în toate astea. Sau poate că există una impredictibilă, angoasantă”.
„What am I to believe? / I’m the balcony man. / When everything is ordinary until it’s not, / I’m the balcony man, / I’m two hundred pounds of packed ice / Sitting on a chair and in the morning sun, / Putting on my tap dancing shoes, oh my lap dancing shoes / In the morning sun.” „Balcony Man”, ultima piesă a acestui album intempestiv, lansat digital pe 25 februarie anul acesta și scris, cum spuneam, de Cave și Warren – în fond, primul lor album care nu e (și) soundtrack –, este revelatoare pentru ceea ce înseamnă, cu plusuri și minusuri, LP-ul. La prima vedere, Carnage apare ca o creație de pandemie: o voce aflată în solitudine (NC) peste opt instrumentale deseori exasperant de improvizate (WE), perorînd diverse definiții și perspective ale izolării – „I’m sitting on the balcony / Reading Flannery O’Connor with a pencil and a plan”. Dacă timpurile distopice pot livra opere pe măsură, primul album de studio pe care apar semnăturile lui Nick Cave și Warren Ellis nu le conține. Dar Carnage păstrează, dincolo de schematismele și locurile lui (prea) comune, frumusețea aceea barocă pe care o poți regăsi constant în operele celor doi autori.
Paul Breazu este jurnalist.