Din anii 90, cu dragoste

● Garbage, Not Your Kind of People, STUNVOLUME, 2012.

Sîntem în anii ’90. Un post de televiziune numit MTV îşi trăieşte, cu audienţe înspăimîntătoare, gloria, preformatînd gusturile unui public mai flămînd ca niciodată. Cobain e un prînz delicios. Îl devorăm de pe canapelele cu vedere spre ecranele televizoarelor noastre color, pînă în secunda în care un glonţ – oprit în ţeasta lui Kurt pe 8 aprilie 1994, în Vinerea Neagră a grunge-ului – ne va strica, pentru cîteva momente, festinul. Nici o problemă, mergem mai departe. Sîntem cele mai necrofage animale atunci cînd vine vorba de cultură pop.

În ziua în care generaţia încălţată cu bascheţi suprauzaţi, îmbrăcată cu pulovere lălîi şi îndopată cu cinismul demotivant al curentului plecat din Seattle îşi pierdea idolul, trei muzicieni cu pedigree-uri impecabile – Butch Vig, producătorul irepetabilului Nevermind, Duke Erikson şi Steve Marker – se întîlneau, undeva în Londra, cu o tipă. O necunoscută la vremea aceea: Shirley Manson. Iar asta e, foarte pe scurt, povestea apariţiei unei trupe care, în ciuda celor doar patru albume de studio scoase în 10 ani, între 1995 şi 2005, a devenit marker-ul muzical al deceniului alternative trăit de MTV. Şi de noi, oamenii de pe canapele. Garbage, căci despre acest grup e vorba, a subsumat şi remixat tot ceea ce au produs bisericuţele muzicale ale acelor timpuri, balansînd cu graţie între un pop cu nuanţe sonice futuriste şi anti-pop, între trecutul lui Butch Vig ca arhitect al sound-ului unor Sonic Youth, The Smashing Pumpkins şi, evident, Nirvana, intrarea tupeistă în mainstream a electro-ului şi sex appeal-ul nevrotic al disfuncţionalei domnişoare, pe atunci, Manson.

Sîntem în 2012. Pe MTV muzica a pierdut meciul în favoarea reality show-urilor şi a serialelor. Ne hrănim cu videoclipuri de pe alte medii. Şi, uitînd de MTV, am uitat complet de Garbage.

Anul acesta, trupa lui Vig s-a smuls dintr-un somn de şapte ani, revenind cu un album botezat Not Your Kind of People, fără a fi abandonat formula care i-a adus, în timpurile acelea pe care le-am uitat, succesul. Opener-ul „Automatic Systematic Habit“ nu minte: energie, zgomot, bombastică şi distors. Plus vocea tensiona(n)tă, virusată de accese de furie, a unei prinţese de gheaţă – Shirley Manson. „This time I won’t be your dirty little secret / Tell your mother, tell your brother / Tell your friends, tell your teacher“… „Big Bright World“ se joacă de-a ambientalul pentru a exploda, brusc, într-un masacru sonor dominat de cele mai murdare şi testosteronice riff-uri de chitară din istoria trupei americane. Acei ani ’90 ai MTV-ului îşi pot revendica, la aproape 20 de ani distanţă, unul dintre imnuri. Single-ul „Blood for Puppies“ nu stă departe de mai vechea „Queer“, în timp ce „Battle In Me“ îmi aminteşte de „I’m Only Happy When It Rains“. Astfel curge acest al cincilea album de studio al Garbage pînă la final, nelăsîndu-mi nici o secundă impresia că tot ceea ce e pe el n-ar aparţine unei anumite trupe, esenţială în sound-ul pop-ului comercial nouăzecist. În fapt, dacă Not Your Kind of People ar fi apărut cîndva între Garbage, primul album, din 1995, şi Version 2.0, secundul, lansat trei ani mai tîrziu, totul ar fi fost în regulă.

Trupa Garbage va concerta în prima seară a festivalului B’Est’Fest (6-8 iulie). Mai multe la www.bestfest.ro.

Paul Breazu este jurnalist.