Despre suferinţe de iarnă
● Panda Bear, Panda Bear Meets the Grim Reaper, Domino Recording Company, 2015.
După incredibilul Person Pitch, o capodoperă psihotronică şi caleidoscopică şi una dintre cele mai importante opere din muzica ultimilor ani – Tomboy, discul din 2011, a venit ca vacanţa mare pentru Noah Benjamin Lennox, muzicianul din Baltimore relocat în Portugalia, care, alături de combo-ul Animal Collective, a redefinit psihedelia modernă. Pe cel de-al patrulea său LP, Panda Bear — ca să-i folosesc pseudonimul artistic — păşea pe o planetă a simplicităţii, după experienţa acelei jungle sampledelice luxuriante care a fost amintitul Person Pitch. Muzica lui s-a convenţionalizat, fără a pierde, totuşi, din farmec, balansînd stilistic înspre spaţiul pop. Piesele deveneau mai accesibile, tăieturile erau ceva mai drepte, tonurile se încărcau de melancolie.
Au trecut de atunci patru ani, interval în care Lennox şi-a făcut timp pentru un 7“, Honeycomb/Gotham, un nou album, Centipede Hz, alături de Animal Collective, o colaborare cu Daft Punk, pe infatigabilul şi Grammy-zatul Random Access Memories, un mixtape – PB vs. GR, şi, în octombrie 2014, de un EP semnat cu propriul apelativ, numit Mr. Noah, care anunţa apariţia celui de-al cincilea disc de studio din portofoliul său. Panda Bear Meets the Grim Reaper a venit pe lume la 9 ianuarie 2015, fiind precedat de două single-uri, „Mr Noah“ şi „Boys Latin“, şi coprodus de Peter Kember (alias Sonic Boom), fost membru al trupelor Spacemen 3 şi Spectrum, omul care i-a făcut mixajul şi mastering-ul pentru albumul precedent.
Pe PBMtGR, muzica lui Panda Bear se întîlneşte, literal, cu Moartea. E asta metafora în care artistul îşi îmbracă opera, dar şi efectul sound-ului care vine din măruntaiele sale. Doamna cu coasa intră în scenă pe acordurile unei sinistroide orgi, pentru a ne intra în minţi pe un drone scuipat dintr-un gîtlej („Sequential Circuits“). Dacă acest album se lasă amprentat esenţial de ceva, acel ceva e mai noua apetenţă a lui Lennox pentru noise. Un noise care produce anxietate, care îţi picură cu ecou & reverb în sînge, care înghite piesă cu piesă, precum cancerul care i-a ucis cîndva tatăl („Tropic of Cancer“): „And you can’t get back / You won’t come back / You can’t come back to it.“ Cîinele care latră/urlă pe „Mr. Noah“ nu e personajul care-i face concurenţă lui Roger Waters în pompeiana repriză „Mademoiselle Nobs“, ci mesagerul instalării Umbrei. E o ceremonie la care participă tot tribul. Rîndurile se strîng, incantaţiile se aud: „You don’t make that one again / Don’t make that one again / This is the last time / It’s inside the one and all / Are you mad? / Are you mad? / Are you mad?“ Undeva, poate că în lumea aceea în care se pot întîlni The Beach Boys şi Genesis („Boys Latin“ şi „Selfish Gene“), soarele străluceşte deasupra tuturor spaimelor din care e făcut acest disc, dar nu e acolo altceva decît ultima licărire de speranţă înainte de apocalipsa ploii acide („Acid Wash“) care închide albumul: „What did you do? What have you done?…“ Ai visat, sau e doar efectul halucinogenelor?
Paul Breazu este jurnalist.