Delir şi erupţii
● Møster!, Edvard Lygre Møster, Hubro, 2013.
Mă certam mai deunăzi cu un amic, cu referire la rostul muzicii electronice faţă de cea făcută cu sudoarea frunţii, cu instrumente. El susţinea că muzica electronică e singura care îţi permite să acoperi toată plaja frecvenţelor audibile şi să mai ai şi un control fin asupra schimbărilor de frecvenţă, ceea ce nici un (alt) instrument nu permite. Teoretic, avea dreptate, însă discuţia avea loc într-un context mai aparte – ne aflam într-un club vienez tipic. Să clarific ce implică asta: în Austria nu s-a mai creat muzică din perioada lui Mozart încoace, cam pînă pe la Falco. După Falco, a explodat o şcoală de muzică electronică care a devenit, în prezent, o prezenţă ubicuă, imposibil de evitat. Îi găseşti pe stradă, sub chipul unor cerşetori-hipsteri care îţi oferă, în schimbul unor monede, CD-uri făcute de ei acasă. Îi auzi în orice club, unde, la intrare, ai impresia că asculţi muzică de lift dată mai tare, pînă realizezi că aia e tot ce vei asculta pe parcursul întregii nopţi. Îi găseşti la festivaluri, indiferent de profil, şi în majoritatea cluburilor, mixînd live fişiere preparate minuţios de acasă. Uneori, am impresia că peste tot merge o singură piesă, de cîteva ore, impusă de la Ministerul lor al Culturii, prin decret naţional.
Amicul cu care mă certam susţinea că e momentul să nu mai vedem muzica drept un mesaj între un emiţător şi un receptor, ci ca pe o chestie de sine stătătoare, care a fost programată să se autocompună şi să existe independent de intervenţia umană. Oamenii mai intervin, totuşi, din butoane, căci nu sînt încă dispuşi să renunţe la statutul de „artist“ şi să lase bestia să trăiască singură, ca maidanezii. Publicul larg a îmbrăţişat această formă de divertisment anonim (albume nu mai există, piesele nu au titluri, ci nume de fişiere). Se pare că băile de sunet generat recursiv satisfac un deficit de atenţie generalmente instalat şi funcţionează, întru obiectivul relaxării de sîmbătă seara, asemenea unui salon de masaj sonic, ori ca stimulent somatic pentru zvîcnitul ce a luat locul dansului.
Muzica electronică e o prezenţă ubicuă şi în jazz-ul scandinav, însă, deşi vorbim de oameni mai reci şi mai tehnici, nu vorbim şi de şablonarzi străduindu-se să se debaraseze de responsabilităţi creative. Pe măsură ce au trecut prin paginile acestei rubrici nume ca Wesseltoft, Bang, Molvaer, am sugerat cum mîna perversă a manipulării digitale se strecoară în jazz-ul de avangardă, însă nu stă în picioare nici o acuzaţie de lene sau diluare a identităţii în cazul pomeniţilor artişti. Albumul saxofonistului Kjetil Møster se înscrie în această tendinţă şi vine cu propria identitate puternică, accentuată de circumstanţa live în care a fost înregistrat. Configuraţia în care e produs materialul e una excepţională: toboşarul Kenneth Kapstad vine de la space-rockerii Motorpsycho, basistul Nikolai Eilertsen – de la prog-jazz-rockerii Elephant9, iar clăparul Stale Storløkken – de la ambele trupe. Storløkken e, de altfel, vedeta albumului, şi cine nu s-a săturat de colaborarea cu Motorpsycho, de anul trecut, poate considera materialul de faţă o continuare directă, avînd însă saxofonul pe post de dirijor, în locul chitarei.
Materialul are patru piese instrumentale lungi, cu o dinamică ce le face imposibil de lăsat din... ureche. Muzica electronică e prezentă peste tot şi nicăieri, avînd în vedere că toate instrumentele cîntă atît live, cît şi prin imitaţii digitale produse de Storløkken şi deformate, din mers, întru efecte delicioase. De aici rezultă, spre exemplu, ceea ce ar putea părea dueturi de saxofon, dacă n-ai şti că e un singur saxofon în trupă. Exemplul e dintre cele inocente, căci cea mai mare parte din album e un delir de texturi şi erupţii sonore, emulînd toate generaţiile istoriei muzicii electronice, de la Stockhausen la laptop-uri, trecînd prin Moog, Rhodes şi Casio.
Scriu rîndurile astea proaspăt întors de la o petrecere vieneză şi resimt foarte violent contrastul dintre o naţiune care se străduie să-şi sugrume creativitatea cu ambele (proprii) mîini, şi norvegienii a căror muzică pare, într-adevăr, să prindă o viaţă proprie.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.