Decorporalizare
● Demdike Stare, Tryptych, Modern Love, 2011.
Throbbing Gristle a fost, în muzica anului trecut, cea mai populară trupă din lume, cu toate că nu prea mai există. În regulă, eliminaţi accentele (post-)punk, fetişul pentru iconografia fascistă şi, sic!, discursul stîngist. Toată cohorta de proiecte care orbitează în jurul labilului termen witch house (sau drag, sau new doom, sau nu-mai-ştiu-cum, dacă vreţi să-mi împărtăşiţi confuzia) are, mai mult sau mai puţin evident, legătură cu formaţia lui Genesis P-Orridge. Demdike Stare – ca şi Salem, despre care am vorbit recent în această rubrică – nu face excepţie. Muzica duoului din Marea Britanie, format dintr-un fost producător de dub techno, Miles Whittaker, şi un fost angajat al unui label de nişă, Sean Canty, împrumută felii consistente de atmosferă din experimentele avangardiste ale înaintaşilor amintiţi la începutul textului. Cele trei discuri conţinute de Tryptych – în fapt, o colecţie cu toate cele trei EP-uri Demdike Stare lansate pînă acum, cadorisite cu un bonus de piese niciodată imprimate pînă astăzi – însumează 160 de minute de litanii care ies arareori dintr-o monotonie hipnotizantă. Nimic rău – dimpotrivă! – pentru un gen care celebrează ocultul ca formă de evaziune dintr-o realitate în care multora nu le mai place să funcţioneze. Însă spre deosebire de Salem, celelalte primadone ale acestei proaspete nişe muzicale, DS nu cultivă pedeapsa ca soluţie pentru ispăşirea păcatelor. Sunetul lor este mai degrabă ambiental şi meditativ, ritmul vine din fixaţia pentru dub a lui Whittaker, iar sample-urile folosite aduc la suprafaţă fragmente de piese cu aromă orientală, pisici leneşe şi obscure. Demdike Stare nu sperie, nu bruschează (ca Salem), ci ne adoarme conştienţa pentru a ne putea scufunda într-un alt strat, mai întunecat, mai frisonant, dar şi mai profund.
„Forest of Evil (Dusk)“, opener-ul acestei colecţii, ne aruncă într-un univers gotic, alienant, pentru ca sequel-ul, „Forest of Evil (Dawn)“, să ne facă atenţi la creaturile care-l populează. Cele două piese, care adună, împreună, aproape 25 de minute, descriu perfect modul lui Whittaker şi Canty de a privi muzica. Cînd reprizele sonore nu sînt pasaje de minimalism muzical cu acţiune psihotropă, ca „The Stars Are Moving“ sau „Repossitory of Light“, devin lungi soundtrack-uri ale unor rituri de accedere la limbo-uri à la Inception. „Bardo Thodol“, extras de pe cel de-al doilea EP, Liberation Through Hearing, trimite la Cartea tibetană a morţilor (numele cîntecului este titlul ei, în original) şi vorbeşte chiar despre asta. Este o piesă funerară ai cărei başi subacvatici pulsează într-o construcţie tranchilizantă, prin care alunecă ecourile unei incantaţii cu puterea de a petrece fantomele dincolo. Decorporalizarea este tema pieselor cîntate de Demdike Stare, fie că ea este legată de experienţele morţii sau ale visului. Putem evada de aici, din acest prezent, doar dacă sîntem capabili să ne abandonăm corpurile pentru că ele sînt ancorele care ne ţin, ne fixează în moment. În acelaşi timp, muzica englezilor este ea însăşi decorporalizată, Whittaker şi Canty imaginînd o maşină a timpului care transportă într-o alternativă a aceluiaşi obsedant prezent spiritele (sonore ale) altor vremuri.
Demdike Stare vor performa la Bucureşti pe 17 aprilie, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, în cadrul Festivalului Rokolectiv.
Paul Breazu este jurnalist.