De toate, pentru toți

22 ianuarie 2020   MUZICĂ

● Coldplay, Everyday Life, Parlophone/Atlantic Records, 2019.

Au rămas în urmă, într-o ordine care respectă cronologia: indie pop-ul romanțios, sincer și clasicizabil de la începuturi, producția art rock bombastică a lui Brian Eno, chestionabilele narațiuni cyberpunk (post)matrimoniale și o formație care a încercat (și a reușit) să se situeze perfect într-un univers în care, ca să punctez două locuri comune ale comparației, Radiohead n-a vrut, iar U2 n-a (mai) putut. Acum aproape cinci ani, în momentul în care Coldplay părea că este în căutarea celei de-a treia căi cu A Head Full of Dreams, scriam într-o cronică din aceeași revistă Dilema veche: „Cel mai aspiraționalist grup muzical al lumii a renunțat la ceea ce l-a făcut mic, pe măsură ce devenea din ce în ce mai mare: la pretențiozitate. Chiar dacă asta înseamnă astăzi, ca să-l citez pe însuși liderul Chris Martin, «să ți se încurce picioarele» pe muzica noului album, cel de‑al șaptelea din portofoliu, A Head Full of Dreams. Sintagma dintre ghilimele dinainte presupune să-i desenezi discului o copertă New Age, pe care tronează o Floare a Vieții restilizată, și să-i trimiți titlului său o săgeată aluzivă către Carl Gustav Jung“. AHFoD apela atunci la o scandaloasă* multigenificare upbeat și restatua poziția grupului englez întru evanghelism muzical: „I think I landed / In a world I hadn’t seen / When I’m feeling ordinary, / When I don’t know what I mean. / I think I landed Where there are miracles at work / For the thirst and for the hunger / Come the conference of birds“. Această călătorie spirituală ajungea parțial, către sfîrșitul lui 2019, la un dublu album, Everyday Life, împărțit în două capitole – „Sunrise“ și „Sunset“.

Noul LP păstrează cîteva fragmente din viziunea optimistă/salvaționistă pe care o accesa A Head Full of Dreams, actează politic, flexează, precum discul din 2015, într-o fluiditate colosală a genurilor muzicale citate, dar, ca noutate, și a zonelor geografice din care acestea provin. Everyday Life devine, astfel, cea mai excentrică operă a formației lui Chris Martin, aliniindu-se, poate, în urma unor Security (Peter Gabriel) sau Graceland (Paul Simon). Dar și cea mai conștientă, încercînd să „colecționeze“ – și, de ce nu, să purgatorieze; face asta parte, pînă la urmă, din metodologia consacrată a superformațiilor care încearcă să vorbească despre teme politice – toate păcatele contemporaneității, de la războiul din Siria și refugiați la rasism și brutalitate a autorităților, de la încălzirea globală la problematica controlului armelor în Statele Unite: „Trouble in town / Because they cut my brother down, / Because my sister can’t wear her crown. / There’s trouble, there’s trouble in town, / Blood on the beat, / Oh my goodness, there’s blood on the beat, / Law of the jungle or the law of the street. / There’s blood on, there’s blood on the beat / And I get no shelter, / And I get no peace, / And I never get released“. Cum o face? Încercînd să adune împreună tot ceea ce, spuneam la început, a rămas în urmă: Everyday Life înseamnă istoria Coldplay de la origini pînă în prezent, căreia i se adaugă un substrat multicultural gros(ier) și o viziune politică tributară vizitelor lui Chris Martin la sediul central al Oxfam.

* Din perspectiva rockismului.

Paul Breazu este jurnalist.

Mai multe