De joacă
● Battles, Gloss Drop, Warp Records, 2011.
După acea introducere, te aştepţi ca nişte timpane grave şi încruntate să anunţe un marş. Nu se întîmplă asta. Basul schiţează timid un ritm copilăresc, ezitant, pentru ca, brusc, întregul mecanism să se arunce într-un carusel nepredictibil, dar complet seducător, de sunete. Senzaţia că ai în faţă o orchestră care a luat-o niţel razna e foarte prezentă. Îţi vine să te ridici şi să te inviţi de unul singur la dans. Şi să uiţi că math rockul, subgenul muzical căruia i se circumscrie trupa americană Battles, are o sonoritate atît de rigidă, atît de inadaptată muzicii lor de pe acest al doilea album, numit Gloss Drop. Şi că al doilea cuvînt al sintagmei este „rock“. Şi că în faţa ta sînt doar trei indivizi – vrăjitorul Tyondai Braxton nu mai face parte din proiect – mai degrabă serioşi, iar nu o orchestră dementă.
Dacă în 2007, anul de debut discografic, cu surprinzătorul şi, de ce nu?, revoluţionarul Mirrored, Battles se regăseau estetic înăuntrul cîmpului semantic al genului muzical de care vorbeam mai sus, astăzi sînt un pic în afara lui. „Inchworm“, cîntecul pe care încercam să-l descriu la început, are, de la un capăt la celălalt, arome care nu-ţi dau timp să-ţi revii nici o secundă din beţia dată de amănuntele microscopice, de carnavalul de crescendouri şi descendouri, de schimbările de ton comice, de şotronul imperturbabil al beţelor lui John Stanier. „Futura“, o altă favorită personală, e soundtrack-ul perfect pentru un Batman regizat de Lynch. Frugala „Dominican Fade“, o fantezie cu vibraţie sud-americană, e atît de gustoasă încît nu ar fi trebuit să se termine niciodată. Pe „Rolls Bayce“, un circ suprarealist îşi face ieşirea din scenă pe umerii clovnilor. În fond, acesta trebuie să fie secretul colectivului de muzicieni numit Battles: deşi vrăjită de paradigma loopistă a muzicii – Terry Riley e o referinţă comună în interviurile acordate de membrii trupei –, muzica creată, produsă şi performată de americani nu duce la saţietate. Repetiţia există, dar nu te trimite în pragul unei crize de nervi. Construcţiile sînt dense, dar nu te sufocă. Chitările sună a orice altceva decît a chitări, dar nici nu-ţi doreşti să auzi pe-acolo vreun solo rockist şi expert.
Tyondai Braxton, vocalistul, chitaristul şi, mai important, compozitorul, nu mai face parte, cum spuneam şi înainte, din trupă, dedicîndu-se unei cariere solistice încă dinainte de a se intra în studio pentru acest nou album, dar efectul acestei dispariţii – una aparent decisivă – nu se contorizează în daune iremediabile. Poate şi pentru că urme ale metodei lui încă se mai regăsesc în muzica făcută de Battles. S-a pierdut ceva din ritmicitatea aceea ermetizată de pe Mirrored, din mecanica avangardistă a aranjamentelor lui Braxton, dar nu în totalitate. Spiritul lui a rămas pe loc. În plus, Gloss Drop aduce un aer de libertate şi de umor în sunetul grupului, faţă de perioada anterioară. Minusul este legat, însă, tot de efectul Braxton: dacă pe albumul precedent, intervenţiile sale vocale erau organic integrate în compoziţie, făcînd corp comun cu orchestraţia, acum, cu toată panoplia de invitaţi mai mult sau mai puţin celebri, părţile de voce sînt semirateuri. Chilianul Mathias Aguayo distruge parţial single-ul „Ice Cream“. Gary Numan este, pe brutala „My Machines“, doar propria caricatură. Vocea lui Kazu Machino, de la Blonde Redhead, e prea evident indie pentru a funcţiona firesc într-un context ca acela de pe „Sweetie & Shag“. În economia albumului, însă, acestea sînt doar accidente pasabile, nereuşind să-i fure acestuia nimic din respiraţia proaspătă, experimentală şi comică pe care o aduce muzicii.
Paul Breazu este jurnalist.