De fapt, un omagiu
● Gang of Four, Happy Now, Gill Music Ltd, 2019.
„And I’m at the top of the tree / If you’re an Alpha Male like me / And you think it’s pretty good as it stands / Magic Mirror, where do we go? / And was this all unplanned / Or are we heading for the Fatherland?“ Electro(-funk)-ul ăsta penetrat la infinit de o chitară pe care poate că ai mai putea-o recunoaște dintr-o mie nu mușcă la fel ca pe vremea unei „Not Great Men“: „No weak men in the books at home, / The strong men who have made the world, / History lives on the books at home, / The books at home“. Aici, pe albumul de debut din 1979, îndelung ovaționatul și ultrareferențialul Entertainment!, respirația convulsivă a lui Jon King, braț la braț cu chitara lui Andy Gill, împinsă de o secție ritmică, Hugo Burnham și Dave Allen, care merge înainte cu frenezia unui ceas deșteptător, deconstruiește istoria scuipînd cuvintele ca un atlet la finalul cursei. „It’s not made by great men!“, repetiția din refrenul piesei, strînge în ea, cu siguranță, ceea ce măcar Gill, King și Burnham, studenți ai lui T.J. Clark, profesor și conducător al Departamentului de Arte Frumoase de la Universitatea din Leeds, membru al falangei engleze a Internaționalei Situaționiste și, ulterior, al grupului radical King Mob, puteau gîndi în acel moment atît de special. „Post-punk-ul s-a întîmplat într-o conjunctură istorică particulară, la sfîrșitul unui îndelungat val de inovații în cultura populară, dar a coincis, de altfel, și cu ceea ce sociologul Stuart Hall a numit thatcherism“, nota Gavin Butt în prefața cărții Post-Punk Then and Now (Repeater Books, 2016). Gang of Four s-a situat pe creasta noului val, cel care a închis intervalul punk sexpistolian de reacție la anchilozarea rockismului – „No future! / No future for you!“ −, pentru a deschide un univers policentric și a broda pe etosul unui acționalism politic care avea ceva mai multă substanță: „How can I sit and eat my tea? / With all that blood flowing from the television / At a quarter to 6?“.
Dar asta era în anul venirii la putere a lui Thatcher și al unei greve generale a lucrătorilor din sectorul public englez, al asasinării lui Louis Mountbatten de către Armata Republicană Irlandeză, al revenirii triumfale a lui Khomeini în Iran, al instaurării unei republici islamice și al crizei ostaticilor americani în aceeași țară, al lansării, de către Sony, a walkman-ului și al primului release al lui Michael Jackson la Epic Records, Off the Wall.
În 2019, nici King, nici Burnham, nici Allen nu mai fac parte din Gang of Four, iar Happy Now, cel de-al nouălea − al zecelea, dacă îl socotesc și pe Return the Gift (2005), un disc de reînregistrări ale pieselor clasice din perioada 1979-1982 − album de studio al grupului din Leeds, nu mai are nici un motiv să sune precum Entertainment!. O dată, pentru obsesia evolutivă (citește „strategie de supraviețuire“) a lui Andy Gill, supraviețuitorul formulei inițiale. A doua oară, pentru faptul că au trecut, de la primul LP, exact 40 de ani. Aproape deloc surprinzător, Happy Now, dincolo de textele care, deși nici ele nu mai mușcă precum în acel trecut iconografiabil, sună ca și cum ar fi produs de formațiile care, cîndva la jumătatea decadei ‘00, încercau să sune precum Gang of Four la sfîrșitul deceniului al șaptelea din secolul trecut. Rețetist, deloc caustic, aproape irelevant, apropiindu-se uneori periculos de mult cînd de Depeche Mode, cînd de Nine Inch Nails, ultimul album al lui Andy Gill ca Gang of Four închide, simbolic, o eră. În seara de 1 februarie 2020, la ora 7,05 p.m., pe contul de Twitter al trupei engleze apărea un mesaj: „Ne vine foarte greu s-o scriem, dar marele nostru prieten și lider suprem a încetat astăzi din viață. Ultimul turneu al lui Andy, cel din noiembrie 2019, a fost ultimul în care a stat pe scenă așa cum își dorea să fie pînă la capăt: cu un Stratocaster, urlînd datorită feedback-ului, agățat de gît, asurzindu-i pe cei din fața scenei“.
Paul Breazu este jurnalist.