De dragoste

● Madrugada, Chimes at Midnight, self release, 2022.

● Tori Amos, Ocean to Ocean, Decca, 2021.

Scriu articolul ăsta între Valentine’s Day și Dragobete, deci e momentul propice să recomand albume de dragoste – cine știe cît ne-a mai rămas pentru așa ceva, curînd vom asculta doar Manowar și Rage Against the Machine. Am nimerit peste două albume de dragoste recuperată, poate tardivă, ale unor muzicieni care au absentat ceva vreme și li s-a simțit absența.

Albumul norvegienilor Madrugada e așteptat de 14 ani, interval în care s-a stins iubirea în lume, s-a politizat sexualitatea și s-a restaurat spiritul belicos al secolului trecut. Absența trupei a fost ceva mai scurtă, la relansarea live au poposit și pe la noi – în 2019 la Artmania și la o pizzerie din centrul Sibiului. Madrugada e o trupă de rock romantic pentru care rock-ul e un pretext, fiind prioritare simțul melodiei și vibrația romantică de seară. Au apărut prea tîrziu și prea la nord ca să prindă trenul grunge și n-au dat volumul suficient de tare încît să rivalizeze cu Pearl Jam ori Live, deși ar fi avut o șansă. Sînt un fel de Direcția 5 mai buni ai Norvegiei, comparație ce trebuie calibrată cu discrepanța de tehnică, interes și cultură între scena rock de la noi și cea a scandinavilor (pe pagina lor de Wikipedia nu găsești pasaje de tipul „Toni s-a luat la bătaie cu membrii trupei”). Destrămarea Madrugada a fost determinată de moartea principalului compozitor, chitaristul Robert Burås, care s-a dus cu instrument cu tot. În noua formulă, trupa continuă să nu aibă chitarist oficial, nici măcar pe album – diverse ajutoare umplu golul, însă Madrugada mai folosește chitara doar pentru a fi eligibili la premii rock. Noile piese sînt croite în jurul vocii, balade ușor electrificate și tamburinate despre iubire crepusculară, făcînd ca albumul să pară un nou capitol al carierei solo a protagonistului Sivert Høyem. Pianul și melancolia formează recuzita, într-o elaborată mizanscenă a iubirii.

Tori Amos n-a absentat la fel de mult și în bună măsură absența sa a fost pricinuită de izolarea pandemică. Pianista trăiește o carieră paralelă cu mersul lumii, surdă la tendințe, mode și răscoale. A început cu studii muzicale formale, s-a intersectat puțin cu istoria MTV în anii ’90, a fost abonată la nominalizări Grammy fără să cînte nimic la modă, i s-au închinat benzi desenate și picturi de către cei mai importanți artiști, ocupă un loc important în istoria rock’n’roll-ului fără să cînte la chitară. Cîtorva piese de aici li s-a aplicat totuși un strat soft-rock, de către soțul-producător, fără a schimba semnificativ stilul consacrat al pianistei.

S-a fotografiat pentru coperta albumului pe coasta din Cornwall, unde s-a naturalizat și a construit un studio alături de soțul și inginerul de sunet Mark Hawley. Daphne du Maurier a scris, în Cornwall, Păsările, poveste urbanizată abuziv de Hitchcock, care a sacrificat simțul locului și al naturii. Tori Amos cîntă despre stolurile de lilieci cu care a împărtășit pandemia pe coasta stîncoasă de la colțul ascuțit al Angliei, unde poștașul îi duce scrisorile de la fani pe o cărare șerpuind printre cirezi de vite. Pe altă piesă, înoată peste ocean din Cornwall pînă la New York, să aibă o ultimă conversație de cafenea cu mama pe care a pierdut-o la începutul pandemiei. Preocupată de natura și de mitologia bogată a regiunii (asociată cu legendele Regelui Arthur), Tori Amos e genul de artist despre care mama te avertiza în copilărie că te duce cu capul în nori și te face să crești imatur, nerealist, insensibil la geopolitică și economie. Poate prea multă realitate strică, mai ales de cînd e invadată de mizantropie funcțională; după cum se justifică artista: „I know dear, it’s been a brutal year”.

Aron Biro este autorul blogului https://aronbiro.blogspot.com.