Daft Funk
● Daft Punk, Random Access Memories, Daft Arts/ Columia Records, 2013
„Bob, tocmai mă uit la chestia despre care vorbea Jack mai devreme şi nu e, cu certitudine, un corp ceresc. E un obiect strălucitor care se tot roteşte, pentru că îl văd luminînd intermitent. (...) Nu ştiu dacă asta îţi îmbunătăţeşte situaţia, dar există acolo ceva într-adevăr straniu.“ Cuvintele ultimului om care a pus piciorul pe lună, Eugene Cernan, se aud pe prologul ultimei piese de pe cel mai aşteptat album al anului. Şi, da! Ultima lui frază ar putea fi o bună figură de stil ataşată celui mai proaspăt opus Daft Punk – Random Access Memories, noul şi supralicitatul album al binomului francez, care poartă cu el ceva din misterele ufologiei. Nu neapărat în sensul bun al poveştii.
Dacă această ultimă piesă deschisă de înregistrarea vocii lui Cernan – Dumnezeule mare, unul dintre cele doar două sample-uri de pe un album DP!!! –, numită „Contact“, e o creaţie mai deloc pasabilă cu ale sale apetenţe pentru un retrofuturism sonor foarte, foarte la îndemînă, albumul însuşi funcţionează într-o schemă tehnică care, prea adesea, îi dă aerul unei pastişe lipsite de amănuntul care să-i legitimeze şi să-i valideze relaţia cu sursa. Asta dacă nu consideraţi că vocoderizarea infinită a vocilor ar putea fi sarea şi piperul acestei legături dintre muzica cu care au crescut şi cea pe care o (pot) produc(e) Thomas Bangalter şi Guy-Manuel de Homem-Christo. Sînt pe RAM momente care mă contrazic, dar ele funcţionează aproape exclusiv graţie aportului unor muzicieni chemaţi în studio pentru a-şi reitera cu fidelitate un trecut cu care a crescut generaţia 40, 40+. Ce-ar fi „Give Life Back to Music“ şi „Lose Yourself to Dance“ fără chitările lui Nile Rodgers şi ale mai puţin cunoscutului Paul Jackson Jr.?! Sau interminabila „Giorgio by Moroder“, fără găselniţa acelui interviu lipit deasupra piesei, înregistrat cu trei microfoane diferite, reprezentînd fiecare trei decade diferite din viaţa celui care a inventat eurodisco-ul şi, odată cu el, pe Donna Summer?! Exemplul acesta din urmă devine chiar simptomatic pentru Random Access Memories: povestea discului este, de fapt, mult mai importantă decît muzica pe care o conţine. Pentru că, aşa cum acele microfoane de studio există doar la nivel narativ, un ascultător oarecare neputîndu-şi da seama de nuanţele de sound pe care le pot livra ele înregistrării, la fel, uriaşa naraţiune – în care se amestecă aparent brownian nume importante şi declaraţii radicale, tehnici fine au ba, de manipulare şi interviuri enigmatice – pe care membrii trupei şi casa de discuri au construit-o în jurul RAM tinde să se substituie complet muzicii. Şi pentru că povestea din spatele fabricării acestui disc e puternică (sau, mai degrabă, făcută astfel de campania media care a precedat apariţia lui), dar şi pentru că muzica de pe el nu are deloc aceeaşi forţă. Pe acest al cincilea album de studio, incluzînd aici şi soundtrack-ul filmului Tron: Legacy, Daft Punk încearcă să se umanizeze fugind de muzica electronică (de dans, cum spuneam), pentru a se întoarce în timp, la momentul care i-a împins, într-un fel sau altul, să facă muzică electronică. Din păcate pentru ei, ceea ce văd, odată ajunşi la destinaţie – obiectul acela straniu –, devine uşor identificabil: propriul album.
Paul Breazu este jurnalist.