Curat & simplu

● Iordache, One life left, Fiver House Records, 2012.

Citez dintr-un dialog la care am participat recent: „A scos album Iordache.“ „Iordache de la Sarmalele Reci?“ „Nu, Iordache de la Kumm.“ „Nu e acelaşi?“ „Cred că a fost la ambele. A avut ceva treabă şi cu Timpuri Noi...“ Din motive care îmi scapă, numele saxofonistului Mihai Iordache continuă să fie asociat cu ale trupelor rock în care şi-a adus contribuţia, deşi intenţiile sale par să se îndrepte spre consacrarea ca jazzist. Bunăoară, în biografia oficială de pe site nu am găsit nici o menţiune despre perioada Sarmalelor. Tot ca „rocker“ l-am cunoscut şi eu (mă rog, în măsura în care saxofonul poate fi considerat un instrument rock), cînd îmi frecam coatele să mă strecor la concertele sold out de prin barurile clujene, acu’ aproape 20 ani. Poate nu exista atunci conceptul de sold out, dar exista cel de full house, şi Iordache era punct-cheie de atracţie. Pe vremea aceea, călătoream cîteva judeţe să-i vedem pe Sarmalele Reci.

Pe One Life Left, Iordache ne oferă un material instrumental de saxofon grefat pe o varietate de structuri jazz şi funk, suficient de divers încît să nu plictisească, şi suficient de aerisit încît să nu intimideze un public neavizat. Eticheta free jazz cu care mai e asociat materialul îmi pare forţată, derivată probabil din asocierea artistului, la un anumit punct al carierei, cu Harry Tavitian. O fi ceva improvizaţie pe aici, dar e controlată şi disciplinată, nu exuberantă şi imprevizibilă. Deşi tehnicalităţile nu lipsesc, e suficient emo jazz aici încît să poată asigura o atmosferă romantică de cafenea, neperturbată de ocazionalele inserţii de clape electro („I Guess It’s Love“, „Pyramid“). Piesa de titlu a albumului zgîndăre, cu referinţe la jocuri video ale anilor ’80, aceleaşi nostalgii pe care mi le-a stîrnit recent şi piesa „Saboteur“ a albumului solo Norzeatic. Tot într-acolo m-a dus cu gîndul şi minimalismul trip-hopist din „Peace“, felul lui Iordache de a da cu pace (chiar dacă muzica de aici e de o cu totul altă factură, nu fac trimiterile astea la întîmplare – atît Iordache cît şi Tavi Scurtu, care ajută aici cu o percuţie discretă, şi-au adus contribuţia la propulsarea fenomenului Norzeatic). „Stranger on a Train“ are veleităţi de soundtrack, cu multă ambianţă aerisită, în care instrumentele îşi ocupă reciproc spaţiile generoase, lăsînd o impresie înşelătoare de simplitate. Se iţesc şi aici găselniţele electro cu textură retro – probabil un laitmotiv al albumului, dacă mă iau după fonturile folosite pe copertă. O fi avut şi Iordache un HC în tinereţe, sau trebuie să punem elementele astea pe seama influenţelor Sun Ra? Poate ambele variante sînt valabile, rezultat al unui joc conceptual propus de artist. „Suriname“ e cea mai catchy bucată a albumului, promovată şi printr-un simpatic clip stop motion. „Triangle“ are ceva noir în început, apoi se deschide, se aglomerează şi devine cea mai free jazz piesă a albumului, dacă nu cumva singura care merită această etichetare. Poate nu chiar singura, mai este şi un hidden track cu ceva orăcăit de saxofon, însoţit de intervenţii cu veleităţi onomatopeice din partea celorlalte instrumente. Pe lîngă pomenitul Tavi Scurtu, la material mai contribuie co-timişorenii de la Blazzaj (Uţu Pascu – bass, Lucian Nagy – saxofon, Petru Ionuţescu – trompetă), veteranul Toni Kühn, vinovat pentru claviaturile ce dau nota experimentală a albumului, şi Dan Mitrofan – la chitară.

Pînă la urmă, e un album jazz compus pentru generaţia hip şi post-orice (post-bop, zic unii despre acest album), care apreciază ca lucrurile sofisticate să fie menţinute totuşi curate şi simple, iar la nevoie, chiar dansante. Sonor, materialul îşi împlineşte ţelul; conceptual, mai puţin. La ultimul chef cu hipsteri la care am participat, nu ştia nici unul ce e aia HC, Saboteur sau PacMan, şi în afara conceptului tehnic de muzică pe 8 biţi, nu erau conştienţi că şi în sfera jocurilor video a existat o generaţie vintage. Desigur, muzica lui Iordache poate fi apreciată şi în absenţa conceptului, dar capătă un farmec suplimentar dacă e asimilată cu tot cu nota de umor pe care artistul o aduce din vremea sarmalelor reci.

Citiţi aici un interviu cu Iordache, iar aici o mărturisire despre albumul One life left.