Cu de toate
Subcarpați, Satele Unite ale Balcanilor*, subcarpati.com, 2015.
Subcarpați e un proiect muzical care, deși și-a început istoria relativ recent, înseamnă destul de mult pentru (alterna-)pop-ul local contemporan. Debutînd, în anul 2010, cu un album interesant pentru acel moment, grupul s-a ideologizat repede, performînd un discurs care, întîmplător sau nu, s-a suprapus unei tendințe cu ramificații politice și sociale profunde. Apelul obsedant la acel și numai acel folclor (cel autentic, se înțelege, deși folclorul e un animal care trebuie să scape mereu de capcanele unui astfel de adjectiv și care ar trebui să se detașeze, prin însăși condiția lui, de curentele puristoide), venit de la un grup folcloristic – în accepțiunea șaizecistă a termenului –, avea doza lui sănătoasă de comic, dar și un efect contrariant. Dacă în cei șase ani de existență Subcarpaților a început să le lipsească ceva, acel ceva se poate numi cu ușurință autoironie. Sau, pentru un plus de candoare, autoreflexivitate. (Ba aș zice chiar că, prin absurd, Subcarpați ajunsese să semene cu ultima campanie electorală a PSD-ului.)
De la Subcarpați, albumul de început, încoace grupul condus de Alexe Marius Andrei, alias Bean, s-a subțiat muzical, pe măsură ce s-a „întărit“ ideologic, pe măsură ce a început să propovăduiască și să se extazieze în fața „folclorului nostru sublim“. Etosul trupei a alunecat într-o formă bizară de etnocentrism și paradă, care reușea să-i înghită pe nemestecate pînă și bunele intenții.
Cel mai nou album pare a vrea, cel puțin discursiv, să repare ceva dintr-un trecut recent controversat, pentru că – nu-i așa? – tuturor ne e frică de Trump. SUB e o carte care trebuie citită de la coadă la cap: „Bila hazardului și-a timpului se-nvîrte, / Amestecă popoare și tradiții multe. / Nu se oprește, ia totul în malaxor, / Dați-ne din drum, sînt amestecat ușor, / Las-o să vină, nu-ți fie fric’, oricum nu ai ce face, / Așa este făcut Pămîntul, așa că dă-i pace. / Bila se-nvîrte, n-are sentimente / Dar așa se nasc titluri (na – ?!), dialecte și accente…“ Outro-ul albumului se vrea a fi un manifest al diversității, al amestecului, al impurului, pînă la urmă. Iar pentru Subcarpați acesta este un pas înainte.
Din perspectiva sound-ului, Satele Unite ale Balcanilor este un album rockist, chiar dacă nu literal. Și nu mă refer aici la abuzul de distors, ci la faptul că, dintre cele patru albume de studio semnate Subcarpați, el este de departe cel mai puțin pop. Cu surse variate, întinse între big beat, electro, metal, dubstep și trap, dar inconsistent la nivelul coerenței stilistice și al producției, SUB face din acest punct de vedere un pas înapoi, schimbînd urgența și, poate, imprudența inițială a proiectului inventat de Bean cu iluzia unui experiment hip-hop ajuns la maturitate. Sampling-ul e anticipabil și stă cu cusăturile la vedere, rimele – cele care nu preamăresc eroi, dealuri și văi – se leagă greu, atmosfera e aceea a unui proiect fusion căruia îi lipsește ceva, deși are (aproape) de toate.
* SUB. Satele Unite ale Balcanilor poate fi descărcat gratuit de pe site-ul subcarpati.com.
Paul Breazu este jurnalist.