Costello, între punk şi operă

Nu-l găseam printre preferinţele mele muzicale pe Elvis Costello. Nu-mi pare ciudat să se întîmple asta, nu mă îngrijorează. L-am descoperit în zilele din urmă şi l-am caracterizat rapid ca pe un postmodern incurabil, un colaj dement, rezultatul surprinzător de original al unor influenţe contrarii. Nu pare să existe nici o limită stilistică pentru Costello – între punk şi operă singura diferenţă notabilă este cea a vîrstei potrivite pentru fiecare. Enciclopedie a propriului trecut şi a viitorului luat cu împrumut de la generaţiile nou apărute, pune la dispoziţia noastră o voce puternică şi amăruie pe alocuri, versuri cu mesaj şi atmosferă de lume într-o perpetuă înserare, izbucniri temperamentale ale unei eredităţi artistice în continuă descoperire de sine. Costello îmi pare o versiune new wave a lui Leonard Cohen cu un look de geek sexy. În plus, este doctor în muzică şi vegetarian. 

Fără cronologie, prin discografia sa. Confesiunea vorbită se îmbină cu standardele muzicale devenite deja materie cenuşie pe unul dintre albumele apărute după 2000 – Marian Partland Piano Jazz, de fapt, înregistrarea emisiunii radio a cărei gazdă este pianista. Cum nu-l prea cunoşteam pe Costello, îmi petrec o bună parte din noapte ascultîndu-l povestind; nu-mi plac toate inflexiunile sale operistice, dar mă absoarbe timbrul său cald şi nostalgic şi senzaţia că este iremediabil sincer. Mă învîrt şi prin Pomp & Pout – The Universal Years, colecţie care compune în 18 piese o mărturie ilustrativă asupra felului în care a-nţeles Costello să facă muzică între 1996 şi 2008. Din ritmul ostinat al „When I Was Cruel no. 2“ surîde inconfundabil şi istoric senzual Mina; procedeul de sampling este specific mai degrabă hip-hop-ului, dar – aşa cum spuneam – limbajul Costello absoarbe tot ceea ce instinctul îl îndeamnă să considere „posibil al lui“. Înapoi în 1989 – cînd România comunistă nu o cunoştea decît pe Veronica, cea fată bună şi cuminte, piesa omonimă a lui Costello, scrisă împreună cu Paul McCartney, este unul dintre marile succese ale lumii vestice şi democratice, care face ca pînă şi Alzheimer-ul să fie cultură pop. Preferatul meu este „Imperial Bedroom“, din ’82, cu inflexiunile sale impresionist timbrale de vibrafon şi clavecin. Cineva pe YouTube comentează: „I broke my damn ankle just watching this video“, fiind vorba despre „Pump It Up“, din ’78. În ultimii ani, trecut prin toate furcile industriei muzicale şi umane, Costello adoptă şi el stilul melodic de baladă orchestrată sentimental pentru inimile care vor lăcrima global. Cîntă în opera-hibrid Welcome to the Voice, compusă de Steve Nieve, alături de Sting şi Robert Wyatt. Este comisionat să compună el însuşi o operă de cameră, informaţie care-ar trebui să schimbe percepţia publicului român asupra a ceea ce se poate asculta şi experimenta pe o astfel de scenă. 

„Sînt muzician şi nimic din ceea ce este muzică nu-mi este străin!“ pare să emane Costello. Acest personaj vine la Bucureşti joi, 3 noiembrie, la Sala Palatului. Cred c-o să fie spectacol! Singurul lucru care m-ar putea opri să nu vin la concert ar fi să am şi eu, în aceeaşi seară, cîntare... ceea ce, în mod fatal, se şi întîmplă! 

Maria Balabaş este vocea proiectului Avant’n’Gard.