Cosmos

● Vangelis, Rosetta, Decca Records, 2016. 

● Jóhann Jóhannsson, Arrival sound­track, Deutsche Grammophon, 2016. 

Pionierii care scoteau cîndva muzica electronică din dadaismul ingineresc de tip musique concrète și o ofereau poporului în forme îndulcite au revenit în 2016 aproape sincronizați, să demonstreze că mai au un cuvînt de spus – totuși nu unul pe care nu apucaseră să-l spună deja, avînd în vedere că noile lor albume țintesc clar spre nostalgia fanilor loiali. Mike Oldfield și-a comemorat tinerețile cu Return to Ommadawn, Jean-Michel Jarre și-a revizitat succesele de altădată (și pe noi) cu box-ul Oxygene Trilogy, în timp ce Vangelis pare să fi primit o recomandare de la NASA după contribuția artistică la misiunea pe Marte (Mythodea), iar acum a lucrat cu Agenția Spațială Europeană pentru o coloană sonoră a misiunii Rosetta. Poate țineți minte misiunea de acu’ cîțiva ani – măcar din presa care îi boicota succesul sub pretextul că unul dintre astrofizicienii implicați purta tricouri cu Cannibal Corpse și ar fi făcut impresie proastă în fața eventualilor extratereștri pitiți pe cometa 67P. Vangelis încearcă să spele reputația misiunii cu acest album nominalizat la Grammy în categoria New Age, deși New Age înseamnă cu totul altceva decît triumful științific pe care îl omagiază acest album.

Prima piesă a albumului poartă subtitlul „Arrival“, ceea ce m-a dus imediat cu gîndul la un material înrudit, apărut în aceeași perioadă – coloana sonoră a filmului SF Arrival, realizată de compozitorul islandez Jóhann Jóhannsson. O fi un pretext forțat pentru a face paralele, însă există și unele mai solide: Jóhannsson se ocupă și de coloana sonoră a noului film Blade Runner (anunțat pentru finalul acestui an), muzica filmului original din 1982 fiind realizată de Vangelis. Sînt deja cîțiva ani de cînd Jóhannsson e abonat la nominalizări Oscar, călcînd pe urmele succesului de altădată al lui Vangelis în industria cinematografică, iar preluarea proiectului Blade Runner pare o ambiție personală a islandezului de a fi perceput drept un succesor, ceva mai abil cu tehnicile moderne de producție.

O anume distincție de ton dintre Rosetta și Arrival vine probabil din seninătatea cu care, la capăt de viață și carieră, Vangelis scrutează cosmicul (o fi totuși și ceva spirit New Age la mijloc), spre deosebire de tînărul epigon a cărui muzică punctează amenințarea și provocarea resimțite față de vastul necunoscut de deasupra capetelor fiecăruia dintre noi. Albumul lui Vangelis e senin și celebrant – cel mai stresant moment (ritmul de thriller al piesei „Philae’s Descent“) are a face cu riscul de a izbi sonda spațială de vreun bolovan, în timp ce suspansul muzicii lui Jóhannsson ține de fiori serioși privind rostul și locul umanității. Coloana sonoră la Arrival punctează oroarea cosmicistă la contactul dintre niște „purtători de cuvînt“ de-ai noștri și ființe despre care am prefera să nu ne bruieze niciodată orînduirile improvizate.

Cine a văzut filmul știe că oroarea n-are a face cu vreun semn ori scenă de violență – conflictul între civilizații se consumă în plan lingvistic, iar albumul lui Jóhannsson subliniază asta ingenios folosindu-se de talentele colectivului Theater of Voices, prin partituri vocale articulate după alte reguli decît ale limbajelor umane. Se mai folosește și de o piesă a minimalistului Max Richter, a cărei prezență proeminentă în film a dus la descalificarea de la Oscarul pentru coloană sonoră originală. Chiar și cu această neîmplinire, islandezul împărtășește cu Vangelis abilitatea de a produce muzică inseparabilă de designul sonor al filmului, capabilă să îmbogățească semnificativ experiența vizionării și să readucă scene în mintea spectatorului multă vreme după vizionare. 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.