Convenţional

Coldplay, A Head Full of Dreams, Parlophone Records Ltd./Atlantic Records, 2015.

Într-un fel, lucrurile s-au clarificat acum pentru formația din Marea Britanie. Cel mai aspiraționalist grup muzical al lumii a renunțat la ceea ce l-a făcut mic, pe măsură ce devenea din ce în ce mai mare: la pretențiozitate. Chiar dacă asta înseamnă astăzi, ca să-l citez pe însuși liderul Chris Martin, „să ți se încurce picioarele“ pe muzica noului album, cel de-al șaptelea din portofoliu, A Head Full of Dreams. Sintagma dintre ghilimele dinainte presupune să-i desenezi discului o copertă New Age, pe care tronează o Floare a Vieții restilizată, și să-i trimiți titlului său o săgeată aluzivă către Carl Gustav Jung. Dar și să pui la începutul lui o piesă prin care se plimbă enervant un groove disco funk, o chitară

The Edge și un refren din categoria „O“. (În urma acestuia poate fi adăugată o infinitate de alte „o“-uri mai mici, desigur.) Finalul opener-ului „A Head Full of Dreams“ poate aminti un pic și de Pink Floyd, dacă un pian n-ar spune clar și răspicat despre cine e vorba.

plînge vocea asta atît de neinteresantă, și știi deja: Cold­play e o trupă mai plictisită & mai plictisitoare la sfîrșitul lui 2015 decît în oricare altă etapă a existenței ei. 

Producția lui

asigurată de mai vechiul colaborator Rik Simpson – a dat o mînă de ajutor și la

și la

și la

– și de una dintre cele mai căutate echipe de studio din pop, Stargate, care a lucrat în trecut pentru nume ca Atomic Kitten, Ne-Yo, Rihanna, Beyoncé, Selena Gomez sau Iggy Azalea, nu duce aproape nicăieri. În pofida faptului, sau poate tocmai de aceea, că LP-ul e ornamentat cu nume de colaboratori precum Mary Clayton, Beyoncé, Noel Gallagher, Tove Lo sau – ține-te bine! – Gwyneth Paltrow. Propensiunea lui Martin & Co. pentru pop-ul de radio, după cîteva încercări trecute de a juca într-o ligă a cvasi-experimentului sonic de suprafață, nu pare să funcționeze nici măcar atunci cînd muzica încearcă să devină mai simplă. 

Momentele interesante se pot număra pe degetele unei singure mîini. „Birds“ ar putea fi unul dintre ele, cu acele tobe emulînd o drum machine optzecistă, cu aerul unei piese ștampilate The Cure avîndu-l pe George Michael în fața microfonului, cu finalul brusc și antiorgasmic, dacă n-ar fi dărîmat parțial de același fetiș al lui Martin pentru refrenele bombastic de dramatice. „Adventure of a Lifetime“ are ceva șarm, călcînd apăsat pe urmele funky ale duo-ului Daft Punk și al său

dar uneori intră în coliziune cu efectele EDM-iste aruncate pe-acolo de Stargate. În restul timpului, Coldplay își dorește apăsat să nu care cumva să semene cu ea însăși, cu Radiohead sau cu U2, sfîrșind prin a obține efectul advers și făcînd din aparent neconvenționalul

un album mai mult decît convențional. 

Paul Breazu este jurnalist.