Contabilitatea unei revoluții
● Miles Davis, Bitches Brew Live, Sony, 2011.
Ca să fiu cinstit, mă simt prost scriind despre artişti ca Miles Davis. Ori Johnny Cash. Ori Bergman. Ori Dalí. Ori Homer. Sînt artişti care au trecut de mult de stadiul în care se scriu recenzii ale lucrărilor pe care le-au lăsat în urmă. Acum li se dedică tomuri întregi, se ţin cursuri despre ei prin universităţi din lumea largă, li se scriu biografii, familiile lor sînt hărţuite şi mormintele bîntuite de fani care scriu teze de doctorat despre ei. Mă rog, cu Homer e un pic mai complicat. Dar Miles Davis a fost Doctor Honoris Causa în muzică şi Cavaler al Legiunii de Onoare. În lumina a ce ziceam şi acum cîteva recenzii, dacă ar exista un Premiu Nobel pentru muzică, Miles Davis ar fi fost printre primii laureaţi. Pentru el, Premiul Grammy devenise ritualic, poate chiar obositor. La un moment dat, cînd n-au ştiut ce premiu să-i mai dea, l-au băgat în Rock and Roll Hall of Fame. Spre sfîrşitul carierei, era cît pe ce să fie adoptat şi de hip-hoperi, iar dacă ar mai fi trăit vreo zece ani, sînt convins că s-ar fi apucat de muzică tehno.
Anul acesta se împlinesc două decade de la răposarea artistului şi, după bunul obicei al capitalismului muzical, Miles Davis revine în atenţie cu încă un album post-mortem. Nu ştiu cît de precisă îmi e numărătoarea, dar am impresia că a scos mai multe albume live după moarte decît în timpul vieţii. De regulă, albumele post-mortem sînt diverse compilaţii menite să regleze contabilitatea caselor de discuri. Cînd sînt remixuri şi best of-uri mă scot din sărite, dar Bitches Brew Live ar fi trebuit, cel puţin în teorie, să fie ceva mai deosebit, documentînd originile jazzului rock şi electro şi împrejurările înregistrării albumului de cotitură Bitches Brew. Pînă la urmă, discul păcătuieşte prin faptul că mare parte din material oricum circula deja în rîndul fanilor, ca bonus track-uri pe compilaţii mai vechi şi chiar ca material video pe DVD.
Apărut în 1970, Bitches Brew a rămas unul dintre albumele emblematice ale lui Miles Davis, prin care se zice că artistul ar fi tras o linie în nisipul istoriei jazz, una peste care a sărit, lăsînd în urmă restul genului. Elementul esenţial de inovaţie (propus cu un album înainte, dar maturizat pe Bitches Brew) a fost electrificarea jazzului spre un sound prog rock, ceea ce a ocazionat şi inventarea paradigmei fusion. Echipa care a participat la înregistrări a fost una din cele mai prestigioase din istoria colaborărilor lui Miles Davis – John McLaughlin, Chick Corea, Dave Holland, Jack DeJohnette, Joe Zawinul şi Wayne Shorter se numără printre cei mulţi care au pus osul la acest macaz al istoriei recente a muzicii (dar nu şi la prestaţia live ce face subiectul acestei recenzii). Albumul a fost reeditat în mai multe versiuni de-a lungul vremii, două chiar anul trecut, în box set-uri de aniversare a 40 de ani de la prima înregistrare. Varianta de faţă conţine înregistrări live (precedînd cu cîteva luni discul original) din cadrul festivalului Newport Jazz din 1969, inclusiv bucăţi compuse pentru discul anterior, In a Silent Way. A doua jumătate scoate în evidenţă un set comun de piese („Sanctuary“, „It’s About That Time“, „The Theme“) reinterpretate un an mai tîrziu la Isle of Wight, festivalul rock în care Miles Davis pecetluia măritişul dintre cele două genuri.
Drept concluzie, m-am folosit de materialul de faţă mai degrabă ca pretext pentru a scrie cîte ceva despre acest artist, pe care l-am tot pomenit în ultimul an, şi de a recomanda albumul original Bitches Brew, fie şi sub forma ediţiilor box set mult expandate şi bonusate. Nu e singura revoluţie pe care a produs-o Miles Davis în istoria muzicii, dar e contribuţia sa cu cel mai puternic impact asupra muzicii rock. Dacă trebuie să mă limitez la varianta Bitches Brew Live, aş caracteriza-o drept un produs cu merite mai degrabă contabile decît artistice. Îmi dă dreptate Miles Davis însuşi, care descria premonitoriu acest disc, în autobiografia sa, astfel: „I made six studio dates with this group in four years. And there were some live recordings that I guess Columbia will release when they think they can make the most money – probably after I’m dead“.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.