Condiţii de ecou

● David Torn, Only Sky, ECM, 2016. 

Se întîmplă să mai fac comparații între Mike Oldfield și muzicieni de jazz, evaluate uneori drept inadecvate, deși Oldfield nu e străin de mari festivaluri de ­jazz. O poziţie similară, la limita toleranței ideologice, are și chitaristul David Torn, care împărtăşeşte cu Oldfield preocuparea pentru muzică ambientală și o vastă experiență în coloane sonore – de la jocul video Starcraft II (a cărui atmosferă e evocată inclusiv pe acest album) la contribuții pentru numeroase producții hollywoodiene din ultimii 25 de ani (o nominalizare Grammy pentru muzica filmului The Order). Totuşi, conexiunile lui Torn cu jazz-ul sînt cuantificabile – chiar acest album e publicat sub egida ECM, cu care a mai avut colaborări sporadice, ceea ce îl legitimează în ochii fanilor unui Bill Frisell, cu ale cărui albume „comerciale“ chitara sa are multe în comun. Are unele în comun şi cu spaţii mai accesibile – Neil Young ori Jimi Hendrix – şi chiar cu materialele electrificat-vibrante ale pomenitului Oldfield. Chitaristul nu e străin de spațiul pop, a colaborat în trecut cu artiști ca David Bowie sau Tori Amos şi, în general, a fost preocupat să se facă plăcut ascultătorului mai mult decît să treacă drept un avangardist autoindulgent.

David Torn nu e la fel de siropos ca Oldfield și nici la fel de avangardist ca Fred Frith, reușind să ocupe spațiul de la mijloc între acele feluri de a lucra cu chitara. Spații vacante se creează natural prin polarizare stilistică și ideologie de marketing pe măsură ce artiștii își consolidează identitatea, iar muzicieni ca David Torn sînt interesați în a identifica și a ocupa faliile rămase în urma polarizărilor, rămînînd liberi să se adreseze unor eterogene categorii de public. Artistul nu pare preocupat de vreun public-ţintă, ci e introvertit spre investigarea conexiunii dintre chitara electrică și creier, în special de cînd şi-a pierdut auzul dintr-o ureche și a dezvoltat o relație mai intimă cu instrumentul.

Albumul Only Sky e o mostră excelentă a echilibrului fragil și a mersului pe sîrmă pe care îl practică David Torn. Este un album solo cumplit de solitar, ambiental într-o manieră rareori practicată în muzica de gen, avînd drept mijloace o chitară electrică vibrantă și niște butoane care îi mai perturbează suplimentar vibrațiile. Nu e neobișnuită utilizare a chitarei pentru a crea ambianță (fără ritm și solo-uri incisive) – post-rock-ul a făcut ceva bani din asta –, însă maniera în care o face David Torn are mai multe în comun cu un Neil Young rătăcit în pădure, fără speranța de a mai fi găsit, decît cu clișeele post-rock.

În unele privințe, albumul e o alternativă chitaristică la experimentele Echolocations ale violonistului Andrew Bird, prin capacitatea de a evoca condiții meteorologice și geologice. Un truc care a consolidat identitatea lui Torn e pasiunea pentru ecouri și „looping“, micro-fragmente repetitive inserate „din butoane“ – uneori în fundal, pentru un plăcut efect hipnotic, alteori producînd peste chitara din prim plan bruiaje neașteptate, perturbaţii şi distorsiuni iscate imprevizibil, bruscînd cîte o piesă aparent calmă. Experiența cu muzica de film își spune cuvîntul aici, David Torn experimentînd, cu un complex discurs chitaristic, o retorică a chitarei manipulată din mers. Artistul cîntă cu creierul mai mult decît cu mîinile.

Nu e nicidecum un album relaxant, dar nu e nici chitara avangardistă care uneori în jazz poate aduce cu sunetul spălatului de geamuri. Melodia domină materialul, însă nu mizează pe o ambianţă relaxantă – e tensionată, anunţă furtuni iminente, e întreruptă de incidente sonore stranii, manipulînd copios senzorialul ascultătorului, menținîndu-l curios chiar şi în piese foarte lungi. 

David Torn va concerta în cadrul Festivalului de Jazz de la Gărîna pe 6 iulie. Programul complet la www.garana-jazz.ro. 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.