Colaj & reciclare
● Mike Oldfield, Return to Ommadawn, Virgin EMI, 2017.
După ce s-a săturat să-şi reviziteze debutul Tubular Bells (reciclat deja într-o suită de patru albume şi o reînregistrare aniversară), Mike Oldfield se concentrează pe prima sa tentativă world music, albumul Ommadawn din 1975, căruia îi propune aici o continuare cu aceeaşi structură – o singură piesă împărţită în două părţi din raţiuni strict tehnice: înregistrarea pe două feţe ale unui vinil. Răzbate neajunsul că Oldfield cîntă la toate instrumentele (preponderent chitară), fără invitaţii care au dat conotaţia world music albumului din ’75. Cel mai neplăcut aspect e senzaţia de colaj pe care o dă mixarea porţiunilor vocale de pe Ommadawn-ul original în această nouă versiune, conducînd la senzaţia că nu avem atît o continuare, cît o reciclare în cel mai pur sens al termenului. Relaţia dintre acest album şi Ommadawn e similară celei pe care a avut-o filmul Star Wars: The Force Awakens din 2015 cu primul episod al seriei.
Muzica ambientală în general a pătruns la noi mai uşor decît alte genuri chiar şi înainte de ’89. Absenţa versurilor abstractiza muzica scutind-o de suspiciuni de rebeliune anti-sistem, permiţîndu-ne chiar să avem pionieri precum Adrian Enescu (mai prolifici şi mai liberi în creativitate decît pionierii rock ai aceloraşi vremuri). Genul era asociat fie muzicii de film, fie unei anestezieri benefice cu eventuale efecte homeopate – chiar în zilele noastre, albumele unor Kitaro sau Deep Forest pot fi achiziţionate din anumite farmacii. Ar fi păcat totuşi ca pe Mike Oldfield să îl uităm drept un reprezentant al unei apuse epoci a melodiilor analgezice de sintetizator. Nu a avut un profil la fel de puternic în industria cinematografică precum Vangelis, însă a contribuit şi el cu cîteva coloane sonore memorabile – pentru filmul The Killing Fields şi, un caz mai aparte, pentru romanul The Songs of Distant Earth al lui Arthur C. Clarke. Nu a fost la fel de electro-megaloman ca Jean Michel Jarre şi nici la fel de inovator ca Brian Eno, dar, prin maniera în care a angajat chitara rock pentru a crea ambianţă în loc de ritm şi energie, poate fi considerat un precursor al post-rockului modern care tocmai din această idee năstruşnică îşi trage esenţa. Dacă Swans au promovat peisajele sonore distorsionate cu efect psihosomatic, Mike Oldfield a venit cu ingredientul complementar al solo-ului de chitară în crescendo de bolero, incremental şi epic. O parte a post-rock-ul de azi, în special ramura sa mai siropoasă (Explosions in the Sky ş.a.m.d.), reprezintă un mix între cele două ingrediente, iar Return to Ommadawn e un potrivit exemplu în sprijinul acestei teorii. Suspectez chiar că albumul îşi propune să atragă atenţia tineretului cu privire la acest detaliu – poate o nouă tentativă a artistului de a se reconecta la modernitate, după ce pe albumul precedent se înhăitase direct cu tineretul pentru un inadecvat experiment teen-rock (Man on the Rocks).
Nimeni nu e de vină că Oldfield, contaminat de traiul prin Ibiza şi Bahamas, şi a petrecut atîţia ani în cercuri New Age complet ignorante la rockul modern şi că fost nevoie ca Jean Michel Jarre să-i reamintească (în cadrul unui refuz de colaborare) că nu e un autor de muzică electronică, ci un instrumentist acustic. Pare azi de-a dreptul surprinzător să realizăm că au fost vremuri în care Mike Oldfield cînta pe scena de la Montreux, cu renumele de chitarist prog-rock şi nu de alternativă mai siropoasă la Jarre. Obsesia lui Oldfield de a-şi poziţiona albumele (în special seria Tubular Bells) „deasupra“ scenei rock l-a costat deconectarea de scena respectivă, într-un sens similar celui în care André Rieu se poziţionează „deasupra“ muzicii clasice.
Aron Biro este autorul blog-ului http://aronbiro.blogspot.com.