Colac de salvare

● Iggy Pop, Tarwater & Alva Noto, Leaves Of Grass, Morr Music, 2016.

Literatura modernă intră într-o perioadă de panică generalizată. Sperăm tot mai mult ca lucrurile să ni se spună și să ni se arate în loc să le citim, astfel că epicul se orientează strategic spre vizual-cinematic, spre captivarea publicului în „binging“, în timp ce liricul caută soluții în ambalarea audio. Ceea ce se prezintă pe acest album drept muzică e doar o formă de ergonomie sonoră proiectată să lubrifieze vocea unui Iggy Pop care recită poezii kinky ale lui Walt Whitman. Muzica aruncă astfel un colac de salvare poeziei, propunîndu-i modalități de marketare care în curînd s-ar putea să se dovedească vitale în procesul de reașezare a liricului în forme de prezentare orală. De producția lubrifiantului sonor se ocupă pe acest material post-rockerii nemți Tarwater și laptopistul Alva Noto (coautor al coloanei sonore a filmului The Revenant). Materialul îmi amintește de sesiunea de poezie erotică a lui e.e. cummings recitată recent în clubul clujean SAX de către actrițe specializate în livrarea de fior erotic cu ritm și rimă, condimentate cu puțină mimă. În multe privințe le prefer lui Iggy Pop (și îl prefer pe acesta în multe alte ipostaze); totuși, ținînd cont și de dimensiunea homoerotică a liricii lui Whitman, nu a fost o alegere tocmai deplasată.

Albumul e o ocazie de a reflecta la îngrijorarea că vin vremuri grele, în care poeții vor fi obligați să-și găsească astfel de agenți de distribuție orală a versului. Cînd alfabetizarea a devenit o cerință uzuală, oamenii obișnuiți să comunice prin vorbe, zgomote și gesturi s-au văzut obligați să se acomodeze cu noi metode de codificare a comunicării, cu noi procese cerebrale. Tehnologia progresează însă în direcția promisiunii de a ne dezbăra de povara scrisului și cititului. Inovațiile din domeniul interacțiunii om-tehnologie vizează în mod dominant canale de comunicare care să ne scutească de efortul de a înțelege un text scris ori de a scrie un text coerent pentru alții. Dorim să interacționăm prin gesturi ori comenzi vocale, preferăm oricînd să lucrăm cu sunet, gest sau imagine, iar dacă e nevoie totuși de text, să fie redus la adnotări de infografice, link-uri expeditive și calambururi-meme amuzante. Literatura e una din marile victime ale acestei tranziții spre post-scriere. Familiarizat fiind cu detaliile spațiului literar pop-pulp, sînt martorul unei veritabile schimbări de paradigmă în sensul convertirii operelor epice în forme atextuale. Autorii scriu din capul locului în speranța că vor fi ecranizați (preferabil în seriale aducătoare de venituri de lungă durată), iar cei care ratează tranziția se mulțumesc și cu o adaptare în benzi desenate ori cu un audiobook „abridged“ la ideile esențiale.

Trebuie că lucrurile stau chiar mai prost în poezie. Audiobook-ul și performance-ul live devin ambiții-cheie pentru poeți, mai puțină lume fiind dispusă să mijească ochii pentru a înțelege un vers scris cu litere obișnuite, neînsoțit de o bucățică de smart-art, ori de o imagine care oricum face cît o mie de cuvinte. Omenirea e teribil de plictisită de alfabet – o născocire nenaturală pe care am fost obligați, cu cinism birocratic, să o utilizăm atîtea secole. Pe vremea lui Walt Whitman lucrurile stăteau cu totul altfel, iar poetul se putea folosi de text ca de un instrument de programare neurolingvistică. Cititoarele volumului Leaves of Grass, de pe care sînt culese fragmentele recitate pe acest album, trimiteau autorului epistole prin care își ofereau uterul autorului, pentru a-i purta eventualii copii. Bill Clinton însuși a oferit o copie a respectivului volum Monicăi Lewinsky. Rămîne de speculat cum ar fi evoluat lucrurile dacă i-ar fi oferit această versiune înlesnită de Iggy Pop.

Aron Biro este autorul blogului a­ron­­bi­ro.blogspot.com.