Cocktail hipnotic
Brad Mehldau & Mark Guiliana, Mehliana: Taming The Dragon, Nonesuch, 2014.
Principala calitate a albumului Mehliana e că, distorsionînd drastic caracteristicile definitorii ale jazz-ului, iese adesea chiar din spaţiul de intersecţie fusion, lăsînd impresia că nu ar avea nimic de a face cu ce se mai găseşte în portofoliile celor doi contributori. Pianistul Brad Mehldau şi bateristul Mark Guiliana – jazzeri americani din generaţii diferite (primul nouăzecist, al doilea ceva mai tînăr) – propun aici un material ce poate figura în dicţionare drept mostră în dreptul termenului psihedelic. Fanii ambilor protagonişti vor întîmpina dificultăţi în a ţine pe limbă această doză de acid lisergic dietilamid livrat în versiune audio, mixat cu mostre de spoken word ca elemente de raţional invaziv într-un cocktail hipnotic de medicaţie sonoră. Părţile vocale constau uneori într-un nor de cuvinte arbitrare, alteori în fraze de monolog inteligibil, dar incomprehensibil, ori în gîngurit eteric ce invocă imagini oniric-fractalice.
Cîteva materiale la care aş putea face trimitere din ce am mai recomandat pe aici ar fi al românilor Avant’n’gard, muzica lui Jan Bang, ori albumul spoken word al lui Vijay Iyer. Prefer totuşi Mehliana drept o concepţie mai solidă decît cele enumerate – mai exploziv-intens comparativ cu minimalismul lui Bang, mai abstract, deci lipsit de miză social-patriotică în comparaţie cu albumul lui Iyer, iar faţă de experimentul electro-urmuzienilor Avant’n’gard mai dens în partituri melodice prelungite, sub forma unor solo-uri de sintetizatoare care se scaldă într-o electroliză generalizată de noise discret şi erupţii ambientale. Nu ştiu exact la ce fel de clape se cîntă aici – destul de puţin la pian, în orice caz, şi destul de mult pe texturi şaptezeciste (cel puţin Rhodes, cu iz de Medeski) –, dar se cîntă mult şi asta scoate Mehliana din sfera minimalismului liber-asociativ de improvizaţie, atît de la îndemînă (şi prin urmare abuzat) în muzica electronică. Pe de altă parte, albumul i-a adus lui Mehldau o nominalizare Grammy tocmai pentru improvizaţie, avem deci un artist care stăpîneşte abilitatea compoziţiei „din mers“; nu mi e clar totuşi cum se poate stabili cu certitudine cît anume de aici e improvizaţie, nimic nu sună a gimnastică tehnică lipsită de un metamodel premeditat. Solo-urile puternic texturate ale lui Mehldau înoată într-un sound cu vîscozitate mare, avînd drept sursă experimentele de electrificare a percuţiei acustice cu care s-a consacrat Mark Guiliana.
Brad Mehldau conduce de vreo douăzeci de ani propriul trio (care ne va vizita foarte curînd) din care actualmente mai fac parte bateristul Jeff Ballard (acompaniator de ocazie pentru Avishai Cohen) şi basistul Larry Grenadier (trecut prin echipele lui Metheny ori Charles Lloyd). Al doilea protagonist de pe Mehliana, bateristul Mark Guiliana e un frecvent colaborator al sus-pomenitului Cohen, iar mai recent ajutor şi pentru David Bowie. Instrumentele de bază ale celor doi nu sînt o bună indicaţie asupra naturii albumului de faţă, departe de a fi duetul sec pian-baterie pe care l-ar sugera componenţa. Guiliana are responsabilităţi însemnate în asigurarea fundaţiei electronice şi a unor elemente percusive de sintetizator peste care s-a realizat ingineria întregului material. Mehldau e ghidul liniei melodice şi compozitor principal, însă puţine piese din cariera sa anunţau sound-ul inovator pe care îl propune aici.
Brad Mehldau Trio vor concerta la Sala Radio joi, 26 noiembrie.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.